Belle d'Imagination

Hibernală

2012-02-17T03:46:00.000-08:00

Afară ninge. Iar. Ninge ca în basme.

Să recapitulăm pe scurt:
- albă ca zăpada: crimă cu premeditare, cu complici, instigare la crimă, crimă cu circumstanţe agravante şi cu furt de organe vitale, asasinare prin otrăvire

- cenuşăreasa: child abuse, auto-mutilare

- scufiţa roşie: bunica e mâncată de lup, lupul e omorât şi spintecat. Şi probabil blana lui ajunge în faţa unui şemineu.

- capra cu trei iezi: crime multiple cu dezmembrări şi canibalism, ba chiar între rude, ardere pe rug, justiţie sumară, lapidare

- hansel şi gretel: child abuse, canibalism, ucidere

Dej da! Ninge de groază. Fix ca în poveşti!

Pluralul moldovinesc

2012-02-17T03:43:00.000-08:00

Întrebare:
Care e pluralul de la ”Tuchi”?

Răspuns:
Voichi.

Unde tuchi, conform definiţiei dex e ”tu chizdă” iar voichi e ”voi chizdelor”.

Dar despre femei la volan şi politicieni, ne auzim într-un alt post, de iarnă

Femeia versus IT

2012-02-15T13:55:00.000-08:00

De ce nu mă pricep eu la IT. În sfârşit am realizat de ce sunt atât de ineptă în ceea ce priveşte calculatoarele şi gradele superioare de folosire a acestora.
În informatică totul se leagă de 0 şi 1, în orşce combinaţii vrea sufletul programatorului
Iar eu am doar 0. Mai precis chiar 3 găuri în dotare şi niciun 1.
Spre deosebire de masculi, care au nu doar găuri, ci şi oo şi din când în când şi câte un 1 care se merită remarcat sau adus aminte.

qed

Ciclu Carnot sau I Ching

2012-02-13T15:05:00.000-08:00

Azi începe pentagrama (dacă nu ar suna atât de înfricoşător şi de satanist) sau hexagrama morţii. A portofelului domnilor.
- 14 februarie – un kitch uoccidental, fără vlagă, fără snagă, ”loooz până la greaţă. (cum pana mea l-au putut decreta pe acela sfânt, când în închisoare pentru credinţa lui, în loc să se pregătească pentru un martiriu frumos şi înălţător el îi făcea ochi dulci fetei paznicului?!)
- 24 februarie (şi 5 martie, pe stil vechi), Drăgobetele autohton. Aş zice că e o sărbătoare sănătoasă şi frumoasă a iubirii, dovadă a creştinismului pios al poporului român, care în începutul postului Paştilor îşi făcea timp să celebreze dragostea. Drăgobetele sărută fetele. Vorba asta însemnează că de drăgobete era dezlegare la sărutat focos, mai pe la şură, mai pe la pădure. Ba chiar dacă vremea era blândă, la pădure flăcăii fugăreau fetele, ca mai acum vreo două milenii satirii pe nimfe, cine pe cine prindea, fiind începutul unei frumoase prietenii. După o iarnă lungă cu un post în spate şi cu un post în faţă, tare mi-i mie că nu se limitau la guriţe caste. Mai mult, femeilor măritate li se cuvenea să se sărute cu orice străin de sat pe care-l vedeau. Variantă castă a mai vechiului obicei exogamic de pe vremea matriarhatului. Când ”străinul” care trece la zile sfinte poate fi/ acţiona ca avatar al zeului şi cu care acuplarea devenea un act sacru.
- 1 martie, mărţişorul, anul nou pe legea cea veche a păstorilor. (Dacă nu mă credeţi, citiţi legenda Anului care lasă celor 12 feciori butia. Februarie e cel care primeşte ultima cana. Deci e cel mai mic. Sau cel mai în vârstă. Oricum e ultima lună reprezentată printr-un bătrân.)
- 8 martie, ziua femeii
- Şi ultima dată de pe listă cu voia dumneavoastră, să se împlinească hexagrama frumos, 9 martie, ziua mucenicilor, când bărbaţii se îmbată că au scăpat de făcut cadouri.

Dacă scoatem 5 martie (pe stil vechi 24 februarie) şi 9 martie, rămânem cu un patrulater, aproape asimilabil unui ciclu Carnot în care se ard banii dumneavoastră pe tâmpenii de diferite nuanţe de roz şi roşu. Dacă adăugăm şi celelalte două date, obţinem o hexagramă, prin care folosind străvechea artă şi ştiinţă a i ching, putem divina unde va dormi restul anului, sau până la următorul moment memorabil fiecare dintre bărbaţii aflaţi într-o relaţie stabilă (Încă mai am preşuleţe cu sac de dormit încorporat de închiriat!).

Vedetele şi sarcinile lor

2012-02-10T04:00:00.000-08:00

Priviţi vedeta X, cu corpul deformat de sarcină!
Priviţi vedeta Y, arată excelent după naştere!
Priviţi vedeta Z, şi-a revenit spectaculos şi mai ales fulgerător după sarcină!

Nu vă sună familiare titlurile de mai sus?
Acum câteva seri, o cunoştinţă a emis-comis o perlă absolut antologică: ”Ce bine ar fi dacă în sarcină nu v-ar creşte decât ţâţele!”
Cu un entuziasm absolut dement, tabloidele induc ideea că sarcina e o perioadă în care corpul femeii se deformează, îşi pierde frumuseţea, deci o serie de vedete trebuie să defileze cu burţile la înaintare, spre a demonstra mapamondului că încă sunt frumoase şi de ce nu, încă sunt dezirabile sexual. Şi cumva pe şest, să încurajeze şi restul populaţiei fătătoare că nu e chiar aşa de tragic, te faci ca o balenă, dar dacă ţii regim, o să fii doar un delfin şi ăla suplu, încă o să te mai bucuri de ceva viaţă sexuală şi dacă faci ca mine o să arăţi ca mine.

Dragi idioţi ziarişti, cu respect vă atrag atenţia că sarcina nu e o deformare! Sarcina e o transformare absolut naturală şi dezirabilă. Sarcina e o stare de graţie accesibilă doar femeilor, prin care se asigură perpetuarea speciei şi implicit garanţia că voi, cei care aţi fătat astfel de cretinătăţi o să apucaţi să mâncaţi o pensie şi nu o să muriţi de foame şi de boală şi de necercetare.
Scopul unei femei în sarcină nu e să mănânce cât pentru doi adulţi ci să mănânce corect, astfel încât să acopere nevoile sale şi pe cele ale bebeluşului din pântece. Dar ţelul unei femei însărcinate nu e nici de a defila pe un podium rezervat anorexicelor ci de a se afla într-un punct de echilibru. Ferească Dumnezeu din cer, nu spun că în sarcină o femeie ar trebui să bată de 200 kg. Atunci termenul de ”deformare” se impune. Şi e o tâmpenie deoarece o astfel de greutate pune în pericol atât gravida cât şi copilul.
Da, după ce a născut mi se pare normal ca orice femeie să tindă spre aceeaşi talie de dinainte de eveniment. Dar nu fulgerător! Fiindcă tot mamei îi revine responsabilitatea de a hrăni pruncul. Unul dintre avantajele nepropovăduite ale alăptatului este acela că ajută la slăbit, fiindcă producţia de lapte este o mare consumatoare de resurse. Dar fiindcă laptele matern e singurul aliment complet, a ţine cură de slăbire în perioada asta, e o tâmpenie uriaşă! Fiindcă o dietă de slăbit se bazează pe reducerea numărului de calorii şi majoritatea lor covârşitoare generează carenţe. Iar tu nu ar trebui să-ţi permiţi să te joci şi cu viaţa şi sănătatea ta şi mai ales cu a copilului.

Prieteni noi

2012-02-10T03:16:00.001-08:00

Din când în când, tehnica modernă e utilă. Azi, cel mai frumos moment al zilei a venit de unde mă aşteptam mai puţin şi anume facebook.com. NU, nu sunt un fan al acestui site, pentru mine are o valoare strictă de reminder, salvându-mă de nevoia de a ţine un jurnal cu datele de naştere ale tuturor persoanelor importante din anumite puncte de vedere pentru mine.
Pentru prima oară de când l-am activat, mi-a dovedit că e un pic mai mult decât un calendar greoi şi supradimensionat.
Fiindcă azi am dat peste unul dintre blogurile după care tânjeam fără să fi ştiut că tânjesc după el.
http://punctochitpunctlovit.blogspot.com/
via:
http://www.causes.com/causes/646957-cer-public-retragerea-lui-traian-basescu-din-toate-functiile-publice/actions/1594854?template=activity_mailer%2Fnew_grow_activity&causes_ref=email
http://gandeste.org/adevaruri/scrisoare-deschisa-poporului-roman-transmisa-de-arhimandritul-iustin-parvu/20571

Trebuie să recunosc cinstit, în secunda în care am început să citesc textul, am început să vibrez. Mi s-a părut meritoriu ca unul dintre duhovnicii mari ai României să scrie un astfel de mesaj. Ba chiar am apreciat laicitatea mesajului şi faptul că nu lasă pe seama Celui Preaînalt misiunea de a fi ceas deşteptător.
Cu atât mai crudă a fost trezirea când am găsit adevăratul autor al textului. Era mult prea frumos un prelat ortodox să gândească aşa! Şi e cu adevărat patetic să dai peste un astfel de manifest şi în loc să recunoşti meritele celui care l-a conceput şi să îl promovezi, să apelezi la un truc de copist medieval şi să îl atribui unui autor cunoscut şi unei persoane cu greutate doar pentru a conferi plus valoare. Eseul e valoros prin sine însuşi, persoana care l-a gândit are ceva ce lipseşte majorităţii: coloană vertebrală şi pe ea, grefată adecvat, cultură.
Stimate www.punctochitpunctlovit.blogspot.com, mă bucur că cineva a scris acest manifest!
Mă bucur că mai există cineva care strigă şi sper să nu strige în pustie!
Mă bucur că te-am găsit şi că de azi mai am un prieten drag.

În continuare susţin cauza de înlăturare a preşedintelui Băsescu din funcţia pe care o ocupă şi din care se dedă unui şir de abuzuri faţă de Constituţie şi de Ţară. Dar dacă oamenii care au comentat sunt aceiaşi oameni care îi cer demisia, e destul de jalnic şi de tragic. Să te apuci să susţii superioritatea genetică a românilor faţă de oricine altcineva, e idioţenie curată. În primul rând genetica contrazice, nu putem emite pretenţii la statutul de ”rasă superioară” fiindcă suntem un produs înalt hibridat. În al doilea rând, dacă suntem aşa moţaţi, de ce în loc să fim în plutonul de conducere, suntem undeva, la remorcă, ba chiar într-una dintre barjele care pot fi oricând sacrificate pentru a uşura mersul convoiului?

Pe urmă, e absolut trist să vorbeşti despre guverne galactice câtă vreme nu poţi veni cu niciun argument solid.
E trist tonul unor păcătoşi care cer unui om să îi salveze.
E trist faptul că nu se face delimitarea necesară între Cezar şi Iisus!

De ce se lasă bătute femeile

2012-02-08T04:29:00.000-08:00

De ce se lasă femeile bătute?

Primul şi cel mai onest răspuns pe care îl pot da la întrebarea asta dureroasă e ”de proaste”.
De ce se lasă o victimă călcată în picioare? De proastă.
De ce agresează agresorii? Fiindcă li se permite şi fiindcă li se permite să fie proşti şi să îşi permită aşa ceva. (Cu asumarea repetării)

Nu, nu am fost bătută în niciuna dintre cele două tentative eşuate de convieţuire paşnică. Şi nu, nu provin dintr-un cămin agresiv. Toată viaţa mea tata nu m-a bătut decât o singură dată, dintr-un motiv greşit, dar cu un motiv pe care l-am înţeles şi atunci şi acum. E drept că a făcut-o o singură dată, dar a făcut-o bine! Iar asupra mamei nu l-am văzut ridicând niciodată nici mâna nici vocea.
Din nefericire, la capitolul inteligenţă emoţională nu stau prost ci extrem de (foarte) prost. Aşa că de ambele dăţi am încercat să îmi aleg ceva şi am ales altceva şi nu am ştiut să mă uit dincolo de limitele înguste ale criteriilor stabilite.

Acum câteva zile am văzut un documentar care pe de o parte m-a pus pe gânduri extrem de grav şi pe de altă parte, mi-a deschis mintea. Era vorba despre un documentar despre viaţa gorilelor de munte (silverbacks), parte a unui studiu care durează de 17 ani şi care va mai dura încă multă vreme de acum înainte. Fragmentul cheie pentru mine a fost cel în care, aparent neprovocat, uriaşul mascul a pus mâna şi i-a aplicat o corecţie fizică femelei.
Din off, o doamnă destul de dezgustată şi indignată l-a întrebat pe cercetător ce a provocat agresiunea asta inutilă şi ce are de gând femela să facă.
Desigur, necunoscând gorileasca, omul nu avea ce să explice. (Da, rămân la părerea mea fermă din copilărie că animalele vorbesc.) O posibilă cauză a agresiunii masculului erau cei câţiva burlaci care se frăsuiau pe acolo. Putea fi şi varianta prototip a expresiei ”femeia nebătută nu simte că e iubită” şi a expresiei ”ştie ea de ce, eu nu trebuie să mai ştiu”. Ba chiar era perfect posibil să o bată ca o expunere a forţei sale fizice, o corecţie by proxi aplicată potenţialilor rivali, ca aceştia să ştie cu cine se pun şi ce îi aşteaptă la o adică.
La fel de incert era şi răspunsul femelei. În baza experienţelor precedente, femela putea să testeze piaţa, în căutarea unui nou partener, sau să rămână la masculul agresiv deoarece un astfel de mascul e mai capabil să asigure apărarea progeniturii.
În societatea respectivă, agresiunea masculului putea fi adesea declanşată de către femelă, ca un test al capacităţii lui de a o apăra şi de a îi apăra urmaşii. (De câte ori n-aţi văzut câte o femeie care provoacă un mascul până în momentul în care amărâtul rămâne fără alt răspuns decât cel fizic?)

Şi stau eu şi mă gândesc la faptul că suntem rude destul de apropiate faţă de gorile. Un 90% din bagaj genetic similar.
Cu cimpanzeii avem 98% comun. Şi cimpanzeii au comportamente asemănătoare, atât masculii cât şi femelele.

E posibil ca pe undeva, adânc în codul nostru genetic să avem scris un răspuns reflex la agresiune.
Teoretic, prin educaţie suntem învăţaţi să respingem agresivitatea. O mulţime dintre ritualurile sociale sunt de natură de a îmblânzi, adormi, anihila agresivitatea masculină. Sau măcar spre a o curba spre potenţiali inamici în locul nucleului luat în discuţie (familie, trib, naţiune). Cu toate astea, o femeie liberă să aleagă, va alege, statistic vorbind, în majoritatea cazurilor, un bărbat cu un nivel crescut de testosteron. Iar un nivel mare de testosteron e departe de a fi un indicator al blândeţii inerente a persoanei.
Deci iată-ne într-un minunat cerc vicios: cultivăm bărbaţii cu un nivel ridicat de testosteron, le permitem reproducerea într-un ritm mai mare decât pentru cei cu nivele medii, le cerem să se comporte ca nişte măicuţe în strană şi pe urmă suntem şocaţi când ei nu se comportă aşa.

Departe de mine să susţin că hormonii sunt cheia de boltă a comportamentului uman. Creierul e cheia. Fiecare are liberul arbitru să facă sau să nu facă un lucru. Poţi să ai capacitatea fizică de a rupe în mâini o potcoavă. Nu înseamnă că trebuie să îţi foloseşti toată acea forţă fizică asupra unui oponent. Şi mai ales nu înseamnă că oponentul e partenera de viaţă.

Însă cel mai adesea, violenţa familială pe aceasta se bazează.

El o bate fiindcă poate şi fiindcă a fost educat să ”ştie” că dacă nu ridică pumnul în casa lui, nu e bărbat.
Ea e educată că femeia e datoare să se supună bărbatului, că abuzul e o manifestare a iubirii.

Cheia e educarea corectă a copiilor.

Ipocrizie

2012-02-08T04:25:00.000-08:00

”Rolul femeii e să aducă pe lume copii şi să îi educe”.
Am auzit sub o formă sau alta replica de mai sus de atâtea ori încât îmi vine să vomit când o aud.
E chintesenţa opiniei occidentale faţă de femeie. O reduce la un uter ambulant pe de o parte şi i se reduce drastic orizontul doar la cei patru pereţi ai casei. Desigur, periodic, aceşti pereţi trebuie să se deschidă, atunci când e nevoie la câmp de mână suplimentară de lucru neplătită. Sau când trebuie să se ducă la serviciu să aducă încă un ban în casă pentru că un singur salariu este insuficient. Dar încă se consideră că o femeie care face carieră este o chestie atât de perversă încât nici nu se merită numită.

Ca să revenim. Fetiţa e educată din leagăn că trebuie să devină mămică. Şi mirare a mirărilor, într-o zi chiar devine! Dar cum nu e educată să devină şi soţie, în mod natural, va considera că şi-a îndeplinit misiunea, iar soţul va deveni doar mijlocul prin care şi-a îndeplinit scopul. Desigur, băieţelul care nu a fost educat nici să devină soţ nici tată, în momentul în care devine şi una şi alta intră în vrie şi cum programul de lucru e de doar 8 ore iar drumul de două, deci îi rămâne mult prea mult timp liber de stat pe cur şi cujetat, devine frustrat. Femeia pe care a luat-o ca să fie sigur că nu o mai împarte cu nimeni, brusc nu mai e disponibilă ori de câte ori are el chef iar asta e impardonabil. Lipsa de disponibilitate a femeii devenită mamă pentru sex devine crimă capitală. Poziţia secundă după o mogâldeaţă urâtă, urlătoare şi neajutorată chiar nu i se potriveşte!

Iar din acest punct, revenim la aceeaşi veche arie. Copilului i se spune că a fost adus de barză. De preferinţă de către mamă, că tata e ocupat, citeşte ziarul sau se uită la tv. I se induce ideea unei minunate familii fericite şi asexuate. Dar e expus unei sexualităţi bolnave prin agresivitate. Creşte şi devine ceea ce vede: o creatură sexuată şi sexuală dincolo de limită. Iar în momentul în care ajunge să îşi asume rolul de soţ şi de părinte, se trezeşte vechiul model al familiei asexuate şi fericite în absenţa sexului. Îl aplică şi devine fundamental nefericit.

Teoria transpiraţiei

2012-02-02T15:36:00.000-08:00

Nu îţi era dor de Dosarele (Chi)X? Mie personal nu. Ruşine să-mi fie! Multă! Norocul meu e că m-au ajutat redactorii de la Libertatea şi de la Antena 3 să îmi remediez acest defect capital.
Printr-un reportaj fulminant, incitant, excitant, de premiu Oscar, Grammy sau Mamaia Copiilor, am fost informată/ informaţi asupra confesiunii făcute de un mare mason, membru al nuş cărui grup ocult care conduce lumea din umbră.
Too fuckin” bad i cannot buy it.
1. Toate bisericile creştine recunosc taina confesiunii, mai ales cea a confesiunii muribunzilor. Dacă mă apuc să ucid, să violez, să torturez, să sacrific animale pentru marele monstru de spaghete de dincolo de curcubeu, după care într-un moment religios mă duc să mă spovedesc, preotul nu are voie să spună nimic nimănui.
2. Dacă o persoană are atâta putere pe cât pretinde nenea ăla, atunci cu siguranţă are suficientă putere ca să-şi desfăşoare în cea mai completă umbră activitatea, nestingherit de presă. Când ai atâta putere cu câtă sunt creditaţi cei din aceste grupuri oculte eşti conştient de nevoia de a nu apărea la rampă.
3. Cum demonstrează că mortul / muribundul e cine pretinde autorul că e? În definitiv şi eu pot pretinde că sunt fiica de mult pierdută a ultimei nepoate a lui Burebista… Nu înseamnă că şi sunt.
4. Cum dracu se face că expune – şi deci invită la a găsi soluţii prin care să împiedice apariţia acestor scenarii fix aceleaşi scenarii ale teoriei conspiraţiei de care sunt sătulă până-n gât?
5. Nu vă place partea aia cu renunţarea la Dumnezeu şi exacerbarea sexualităţii? Cred că de când L-au săltat romanii pe Iisus pe cruce, pierzania lumii prin sex e predicată de toţi preoţii. N-am inventat noi nici perversiunile, n-am inventat nimic nou în sex cu mult dinainte să se fi pus prima piatră pe colinele Accadiei. Kama Sutra reprezintă doar fineţuri ale celor 3-4 poziţii mari şi late de bază. Pe pereţii templelor indiene, pe cipsurile de sex ale romanilor şi în stampele japoneze se găsesc aceleaşi lecţii de sex pe care le primeşti când deschizi după ora 1 am postul TV 1000.
6. Iar bomboana de pe tortul de înmormântare: cum s-a căit el micuţul pe patul de moarte şi a spus tot, tot, în speranţa că va lăsa o lume mai bună pentru nepoţii săi!
Fix scenariul din Dosarele X, ce să vezi! Însă la fel de credibil ca un film de categorie XXX. Când un om face un lucru, bun sau rău, din convingere şi fiindcă aşa a fost educat, nu se căieşte brusc, mai ales pe patul de moarte. Fiindcă e convins nu doar de justeţea acţiunilor sale ci şi de dreptul său divin de a lua deciziile care stau la baza respectivelor acţiuni.
Domnilor şi doamnelor din presă, vă rog, un pic mai mult respect, prezentaţi-mi minciuni în care pot să cred mai uşor.

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/mason-guvern-mondial-razboi-377120.html

http://www.antena3.ro/externe/sfarsitul-lumii-prezis-de-un-francmason-pe-patul-de-moarte-traim-realitatea-zguduitoare-a-ultimelor-zile-153758.html

Sacrificii

2012-01-26T14:49:00.000-08:00

Am primit iar un email care avea la final o frază din Biblie: ”Dumnezeu a iubit atât lumea încât ni L-a dat pe unicul Lui Fiu”.

Toţi creştinii şi mulţi dintre ne-creştini ştiu ce s-a întâmplat după aia:

Lumea L-a iubit atât de puţin pe Dumnezeu încât de 2000 de ani îl crucifică non stop pe Fiul Lui.

Breaking news! Ninge!

2012-01-26T09:02:00.000-08:00

Avusăi urgenţă şi am ieşit în drum. E o aventură ca la munte. Mormane de zăpadă împinse în trotuar, astfel încât să nu mai aibă vreo şansă nemernicul de cetăţean pedestru să traverseze strada şi sau să se urce în autobuz. Ieri a fost şi mai vesel, că erau bălţi, desigur, pe marginea drumului, unde altundeva?!, care treceau lejer de gleznă, ideale pentru a-ţi băga apă în ciubote. Pe trotuare e şi mai vesel. Celor 30 de cm de zăpadă depuşi în mod natural, li se adaugă ce mai cade de pe streşini, ce mai e împins de pe marginea drumului.
O înţeleaptă hotărâre a consiliilor municipale stipulează că dacă nu e dată zăpada de pe trotuar, asociaţiile de locatari, locatarii, agenţii economici plătesc.

ALOOO, DOM OPRESCU?! SE AUDE? Trimite frate câţiva agenţi. Numărul de stradă şi amenda! Îşi face Primăria în câteva zile bugetul pe un an cel puţin.

Blondu” de la drept

2012-01-26T09:01:00.000-08:00

Primul ministru dând la lopată pe autostradă

Am avut iar onoarea dubioasă să-l văd la munca de jos pe premierul Boc. OK, bravo, cetăţeanul Boc n-a plecat fără lopată la drum lung.
DAR
1) Ce mama dracului caută Primul ministru la drum lung în condiţiile în care e de 3 zile e cod portocaliu de zăpadă???
2) De când e de bon ton ca premierul să pună mâna să deszăpezească personal altceva decât aleea din curtea casei şi trotuarul din faţa casei (care e în atribuţiile cetăţeneşti ale fiecărui om, considerând că nu o face pentru el vreun SPP-ist)?
3) Situaţia e atât de căcănie încât doar cu mâna se mai poate deszăpezi?
4) De ce se plătesc până la 5.800€ per km de drum judeţean pentru operaţiile de deszăpezire dacă revenim la vechea soluţie manuală, veche de pe vremea lui Burebista?
Pe de altă parte, e OK. Înseamnă că are un loc de muncă asigurat la una dintre companiile de drumuri, (ştie să dea la lopată, ştie să dea cu coasa, ştie să pună săculeţe de nisip, ştie să dea spargă lemne cu toporul, deci poate învăţa uşor şi să mânuiască târnăcopul şi lopata), pentru un post de muncitor necalificat. Deoarece, câtă vreme şi-a asumat răspunderea pentru peste 10 legi neconstituţionale, credibilitatea lui ca jurist e un mare zero barat.

Bancuri primite

2012-01-26T08:31:00.000-08:00

La manifestaţie:
-BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!
-BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!
-BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!BĂ-SES-CU!

- Fugiţi băăăă, că s-a sculat poporul!

*****

La al 200-lea congres al PDL, Băsescu, gîrbovit de ani şi plictisit de povara puterii, se adresează participanţilor:
- Dragii mei, eu..eu m-am hotarit sa renunt. Propun să fie aleasă în locul meu prietena mea, Elena!
- Huooo! Huooo!
- Atunci propun să mă înlocuiască la preşidinţie prietenul meu, Boc.
- Huooo! Huooo!
- Şmecherilor! Ştiam eu că tot pe mine mă vreţi!!!

*****

Boc către Băsescu.
-Şefu, dacă ne dau ăştia acum jos de la putere ce facem ?
-PUŞCĂRIE !!!

*****

O babă surdă se urcă în tramvai, la un moment dat vine controlorul.
-Biletul la control va rog!
-Ce zici maica?
-Ciletul la control !
Baba se întoarce către o tanară şi întreabă:
-Ce zice fă maică ?
-Zice biletul la control pentru că dânsul e controlor.
Baba se întoarce suparată către controlor şi zice
-Şi eu sunt contra lor maică dar ce dracu să le faci!

Dar nu-i totuna leu să mori/ Ori câne-nlănțuit

2012-01-23T13:26:00.000-08:00

Dar nu-i totuna leu să mori/ Ori câne-nlănțuit

Spuneam acum 2 zile că îmi pare rău că am permis ca să îmi fie cangrenat românismul. Şi că îmi pare rău că s-au pierdut generaţii întregi care nu au nimic de-a face cu patriotismul. Pentru care maximumul de a fi naţionalist e să mănânci jumări cu ceapă şi să bei o pălincă autentică ghe la Maramu. Copii care consideră că a fi naţionalist înseamnă a fi anti-european şi dacă eşti anti-european nu eşti cool şi trendy.
Cu toate astea, în bulibăşeala (nu aş zice chiar degringoladă, că e un termen mult prea complicat pentru ceaţa deasă de pe Dâmboviţa) de zilele astea, în mod absolut paradoxal cel mai coerent discurs politic îl are cel mai ameţit dintre politicieni, Toader PALEOLOGU. Am râs cu lacrimi de declaraţii anterioare. Nu o să uit în veci fraza aia cu ”Trebuie să recunoaştem că Traian Băsescu e o pleaşcă pentru Partid”. Mi s-a părut de o inepţie absolut unică în analele politicii mondiale. (Chiar dacă exprima adevărul.). După gafele actuale ale PDL-ului şi ale preşedintelui, care au reuşit cu o tâmpenie să amorseze nemulţumirile generale ale populaţiei, în momentul în care Paleologu vine şi afirmă că reacţiile actualei puteri au fost ”tâmpite şi deplasate”, chiar dacă doar ”unele”, deja devine vocea raţiunii şi a onestităţii.
Îmi place că primesc feed-back că nu e chiar aşa şi că generaţiile mele pierdute sunt doar rătăcite. L-am văzut pe tânărul domn locotenent Alexandru GHEORGHE de la Câmpia Turzii. Mă îndoiesc că omul acesta are mai mult de 30 de ani. Mi-aş dori să cred în el. Mi-aş dori ca peste ani să fiu ferm convinsă că acţiunea lui a fost autentică. Un gest de kamikaze, de om care nu mai are nimic de pierdut şi riscă tot ca să câştige tot. I-am admirat enorm discursul de om politic hârşit în multe. I-am admirat modul în care şi-a asumat riscurile de a încălca o serie de regulamente militare doar ca să îşi afirme păsul. Mi si-a părut bărbătesc şi profund onest gestul de a prefera să moară după o zi vultur decât să trăiască o viaţă ca un şobolan. Cinstit, nu cred că a venit fără măcar să spere că va fi remarcat. Dacă voia să o facă icognito nu venea purtând uniforma militară. Şi dacă mă gândesc bine, când şi-a pus pielea la bătaie (ceea ce eu nu sunt în stare să fac fiindcă mi-i groază că o să răcesc) mi se pare logic că a făcut-o şi pentru un câştig personal. În definitiv toţi cei care ies în Piaţă o fac şi nu e nimănui ruşine să o admită.
Mi-a mers la suflet ultima parte, cea în care făcea apel la cealaltă entitate care fost permanent prezentă în viaţa poporului român, şi de bine sau de rău, a contribuit major la formarea esenţei naţionale. De bine sau de rău, încă nu am uitat ca naţiune momentul în care Regele trebuia să îngenuncheze în faţa reprezentantului Bisericii şi al divinităţii aceasta fiind condiţia sine qua non ca să primească astfel statutul de ”uns al lui Dumnezeu”. Toţi cei care depun jurăminte politice o fac încă cu mâna pe Biblie, imitaţie palidă şi nu ştiu cât de conştientizată, a modului de investire cu graţie cerească.
Nu dezvolt relaţia mea personală cu Biserica pe care o acuz de multe şi de la care aştept de 20 de ani să se modernizeze şi să vină cu soluţii viabile la o serie de probleme fundamentale ale societăţii. Că-mi place, că nu-mi place, Biserica a fost şi rămâne unul dintre pilonii de stabilitate ai societăţii române. Şi este şi dorinţa mea să o văd intervenind în rezolvarea actualei crize.
Iisus a zis ”Să daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu”. Dar ”daţi” e general, se aplică tuturor cetăţenilor în parte, indiferent de statutul social şi religios. Societatea uită mult prea adesea că uneori Cezarii au primit chiar o sabie în spate sau o cupă otrăvită din partea supuşilor din alte veacuri. Mi-aş dori să văd cum Biserica se implică mai activ în rezolvarea crizei morale în care ne învârtim bezmetic, nu construind biserici care mai pot să aştepte ci cerând politicului soluţii din poziţia de reprezentanţi ai lui Dumnezeu. Fiindcă ale lui Dumnezeu sunt de fapt toate sufletele care sunt pe punctul de a se pierde fiindcă nu mai pot supravieţui junglei.

Şi cu toate că-l admir pe domnul locotenent, nu l-aş vota în cazul în care s-ar înscrie în cursa electorală. Discursul a fost sublim. Prefer să fiu paranoică şi să îi cer să demonstreze că e nevinovat (efectul de bumerang Băsescu) decât să presupun nevinovat şi să mă văd iar vinovată de a fi întins mâna neprotejată către un element de risc.

Experimentul ”Femeia”

2012-01-22T15:22:00.000-08:00

Am citit pe www.catchy.ro şi mi-au plăcut poziţiile bărbaţilor care luau cavalereşte apărarea femeilor.
Şi până la un punct au dreptate. E cazul ca cineva să atragă masculilor speciei atenţia asupra greşelilor voluntare pe care le fac. E momentul ca cei care dau dovadă de agresivitate gratuită asupra femeilor să primească ceea ce merită.

Azi însă vreau să vorbesc despre altceva. Despre femeia însăşi.
Biserica ne învaţă de 2000 de ani că femeia e sursa păcatului şi că trebuie pedepsită individual pentru (presupusa) greşeală de la facerea lumii. Uită însă că aceeaşi Carte indică cu multă claritate statutul inferior al femeii, obligaţia ca femeia să îşi urmeze şi să îşi asculte soţul în orice condiţii. Deci să vii şi să afirmi ”femeia m-a îndemnat”, înseamnă prostie. Amândoi au avut a priori liber arbitru. Amândoi aveau aceeaşi interdicţie. Iar ţie, bărbat, întâi creat, Dumnezeu ţi-a dat puterea de a numi toate de sub soare şi a le păstori spre echilibru. Mie îmi pare că avea în primul rând trebuia să îşi asume răspunderea şi individual şi în calitate de cap al celei dintâi familii şi să îşi exercite dreptul de nu. Ba aş zice că ar fi trebuit să îşi exercite dreptul de primo-creaţie (nu am să spun creatură) şi să pună la treabă cele câteva ore în plus petrecute sub lumina Domnului şi să îi arate tovarăşei de viaţă ce e just şi ce nu. Presupun că deşi nu exista în momentul anterior căderii din Rai conceptul de păcat, cel de dreptate trebuia să existe, câtă vreme Adam a primit responsabilitatea de a păstori întregul regat animal. ”Femeia m-a îndemnat” e doar justificarea unui om slab şi prima lepădare a liberului arbitru. ”Ea a zis, eu m-am executat, căci mi-a fost lene să gândesc”.
Cu toate astea, doar o femeie a putut mântui neamul omenesc. Iisus a putut să apară doar fiindcă o femeie a ales să renunţe la sine şi să primească pre Domnul în ea.
Biserica, prin bărbaţii care o conduc şi care reprezintă interfaţa dintre Dumnezeu şi credincioşi ne învaţă că doar un bărbat e cruce întreagă, femeia fiind jumătate de cruce. Trecând cu vederea că Simon Petru a ales să se lepede de Mântuitor de frică, ba încă de 3 ori, pe când femeile mironosiţe au mărturisit fără de teamă şi credinţa lor şi cuvântul credinţei celei noi. Mult prea adesea în creştinism, unde bărbaţii au şovăit, femeile şi-au continuat neabătute drumul.
Iar după estimarea mea, cam 80% dintre persoanele de sex masculin, cruci întregi de altminteri, lipsiţi de orice influenţă feminină în jur ar ajunge tragic într-un timp atât de scurt încât n-ar apuca să se dezmeticească bine ce i-a pocnit. În contrapartidă, cam 80% dintre femeile pe care le cunosc (femei nu pizdipoance), lipsite de orice influenţe masculine în viaţa lor s-ar scutura bine, ar pune mâna pe telefon să afle numerele de telefon ale femeilor cu calităţi tehnice, şi-ar cumpăra un vibrator (sau mai multe) şi îşi vor vedea de viaţă. Procentual, spune multe despre capacitatea de adaptare şi de rezistenţă.
De asta excelentele aparate propagandistice ale multor religii au simţit nevoia imperativă de a le subjuga şi a le lipsi de sentimentul propriei demnităţi.

Romantismul ne învaţă că femeia are doar două feţe: înger sau demon. Alergând după dramatism şi fantezii, poeţii şi prozatorii romantici s-au concentrat asupra acestor două faţete cu obstinaţie (aş zice cu obstinaţia unui câine care îşi aleargă coada), au uitat că femeia de fapt e om.
Poeţii au uitat însă de o altă faţă a femeii. Cea de torţionar.
Din vremuri imemoriale femeia a fost asimilată vetrei casei, prin contrast cu bărbatul, cel care e stâlpul (de rezistenţă) al casei. Drepturile ei au fost limitate la teritoriul dintre cei patru pereţi ai casei. Casă care a aparţinut fie mamei, fie soacrei în culturile tradiţionale. Şi cam orice i s-a făcut ei, a făcut cu prisosinţă celor care i-au urmat. Femeia tradiţională nu s-a putut desprinde de acest model agresiv şi s-a dedicat cu multă aplicaţie menţinerii şi propagării eterne a modelului. De câte ori nu aţi auzit ”ce ţie nu-ţi place altuia nu face”? Şi cu toate acestea, femeile fac fie propriilor fiice, fie fiicelor prin alianţă aproape invariabil ce li s-a făcut, răzbunându-se pe nevinovate pentru greşeli trecute şi amorsând permanent surse ale unor greşeli viitoare.
Femeia care îşi învaţă fiica oricare dintre următoarele lucruri: că nu e în stare să facă x sau y fiindcă nu e bărbat, că nu e şi nici nu va fi atât de bună ca un bărbat, că nu poate să înveţe, să gândească, să zboare fiindcă nu e bărbat, că merită să fie bătută şi abuzată fiindcă e femeie, este torţionarul sub acoperire. Va limita cu bună ştiinţă viitorul copilului său de sex feminin şi va fi sursa eşecurilor viitoare care se vor baza pe sentimentul de inferioritate. Femeia care îi va spune fetei sale ”Să îţi dea Dumnezeu ce-mi faci tu mie” scoate cuiul unei grenade care va exploda peste mulţi ani, mutilând vieţile mai multor oameni şi cu siguranţă sufletul fetei sale. Femeia care îşi învaţă fiica să evite compania altor femei fiindcă acelea îi vor dori răul în mod automat e germenul care gripează modul de relaţionare socială a urmaşei. Nu sunt nici naivă şi nici proastă. În 90% din cazuri, mama are obligaţia să îşi înveţe copilul (de orice sex ar fi) că cei din jur nu-i vor binele. Dar cei care vor răul au fost în general contaminaţi de răul (invidia gratuită, gelozii absurde, bucuria de a prăsi maliţiozitate) propagat de o altă femeie. Femeia care stă pasivă, alegând să fie un sac de box gratuit pentru pumnii bărbatului de lângă ea, va contamina nu doar viitorul propriu ci şi pe ai copiilor pentru care rămâne lângă abuzator. Îngrozită că nu e în stare să îşi crească pruncii fără tată, îngrozită de gura lumii, îngrozită fiindcă i s-a spus că e o nevolnică şi că are nevoie de un bărbat pentru a putea supravieţui, va transmite fetelor sale ideea că aceasta e menirea naturală a femeii şi că vânătăile sunt instrumentul de măsură al dragostei. Iar băiatul va înţelege o va dispreţui şi pe urmă va dispreţui întregul neam femeiesc şi se va răzbuna cu pumnul fiindcă dacă ”femeia trebuie bătută fiindcă ştie ea de ce” şi ”femeia nebătută nu simte că e iubită”.
Desigur, sunt bărbaţi şi femei care aleg să pună punct unui lanţ imemorial şi să acţioneze altfel faţă de cei dragi. Dar inevitabil, vor cădea victimă unui alt mod de agresiune pasivă, bârfa. Care e un obicei de sex feminin maliţios, indiferent de cromozomii celui care acţionează limba. Bârfa aceea meschină, care maculează, cangrenează suflete şi relaţii, care e atât de impersonală încât ar putea deveni o altă conjugare a verbului. Bârfa aceea care se bazează permanent pe spusele altora care nu sunt de faţă. Bârfa aceea care nu poate suferi abaterea de la modelul de nefericire prescris de societate şi care are rolul de a compensa anomalia de fericire şi libertate.
Chiar faptul că ne gândim la masculin şi feminin ca fiind sexe opuse e aberant. Nu sunt opuşi. Opus înseamnă o căutare în domeniul contrar. Bărbatul şi femeia nu au interese contrarii. Bărbatul şi femeia au fost modelaţi să fie împreună în faţa tuturor, o unitate. Bărbatul şi femeia sunt de sexe complementare. Opus duce cu gândul la duşman, iar bărbatul şi femeia nu ar trebui să fie angajaţi în astfel de conflicte.
De fapt, uneori cred că în ceea ce priveşte omul ca specie, într-adevăr suntem segregaţi în două sexe. Nu masculin şi feminin aşa cum e în medicină, biologie şi literatură. Ci pur şi simplu militar: sexul prieten şi sexul duşman.
Iar în ceea ce priveşte femeile, mult prea adesea sexul duşman sunt multe dintre celelalte femei. Care s-au lăsat prostite să caute nefericirea personală până în pânzele albe şi care consideră că e misiunea lor absolută pe Pământul acesta să stârpească eficient şi eficace orice germen de fericire.

Şi eu cu cine votez? Sau cu cine mă îmbăt?

2012-01-21T15:58:00.000-08:00

În Anul Caragiale, protestele se poartă din umbra statuii lui Nenea Iancu.

Din Piaţa Universităţii se scandează ”Alegeri anticipate” şi mult ”Jos”. Se uită însă că din nefericire niciun partid nu e capabil să ofere societăţii civile ofranda unei pleiade de oameni politici nemânjiţi de scandaluri şi de asocieri cu personaje dubioase şi scandaloase.
Nu spun că nu trebuie să plece. Sunt de părere că trebuie să plece toţi! Indiferent dacă sunt actuali sau foşti potentaţi.
Am doar o întrebare. Cam retorică. Pe cine punem ”Sus”? În momentul de faţă nu ştiu niciun politician pe care să-mi doresc să-l urmez. Nu cunosc nicio doctrină care în care să am măcar încredere, nu să cred cu adevărat.

Teocraţia roşie

2012-01-21T15:42:00.000-08:00

Faptele Apostolilor povestesc despre modul de organizare a primelor comunităţi creştine: fiecare era dator să îşi vândă averea şi posesiile materiale şi să dea tot bisericii spre administrare. Iar în nesfârşita sa înţelepciune, preotul sau o altă persoană ”autorizată religios” le dădea din propria donaţie suficient cât să îşi ducă zilele.
Biblia recomandă cam tot, începând cu grosimea băţului cu care trebuie să fie bătută femeia ca să îşi cunoască temeinic locul şi nimicia. Ţi se spune că toată lupta pentru ca ţie şi stirpei tale să îi fie mai bine e zadarnică şi că dacă stai şi te rogi, vei primi din cer ceva cu care să îţi duci zilele. Ţi se spune ce şi când ţi se permite să mănânci. Ţi se spune când ai voie să faci dragoste şi cum. Ţi se spune cum să te îmbraci. Ţi se spune să întinzi şi celălalt obraz în faţa celor care te calcă în picioare. Ţi se spune ce să crezi şi ţi se prezintă pe larg, deosebit de vivace şi elaborat modul de pedepsire a oricărei abateri.
Dar toate acestea sunt pentru masă, nu pentru conducători. Masele sunt tratate precum copii mici şi trebuie menţinute la nivelul de copii mici, conducătorii religioşi sunt singurii adulţi responsabili.
Ţi se cere să acţionezi nu după liberul tău arbitru ci după cum dictează conducătorul religios.
Modelul acesta de teocraţie nu a murit cu creştinarea în masă. S-a perpetuat sub o formă sau alta până în zilele noastre. Dacă nu recunoaşteţi modelul, permiteţi-mi să vă şoptesc uşor la ureche: ”De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după muncă“. Marx. Apostolul comunismului
În zilele noastre observ o poetizare excesivă a ”binelui” din epoca roşie. Epoca a avut şi ea o serie de puncte albe, poate cea mai importantă realizare fiind oportunitatea aproape egală (la începuturi chiar s-au făcut eforturi spre a fi egală) de a învăţa, desigur, dacă nu cumva nu avuseseşi ghinionul să alegi să te naşti într-o familie pătată. Caz în care societatea îşi făcea un punct de onoare în a-ţi bloca accesul la educaţia superioară, iar dacă o aveai deja, erai condamnat să nu o poţi utiliza altfel decât a nu-ţi pierde individual minţile. Da, dacă terminai o şcoală, erai angajat în mod automat pe undeva, deoarece sistemul nu accepta nici şomerii nici întreţinuţii nici visătorii. Şi ţi se repartiza o casă. Dacă aveai pile era într-o zonă mai bună. Dacă nu, mai ales dacă erai intelectual, erai repartizat în blocuri de la mama dracului, prost construite, prost izolate, pline de elemente nedorite pe care trebuia să le civilizezi în calitatea ta de om nou, de om comunist. De fapt blocurile prost construite, fără să se ia în considerare nevoile reale de spaţiere ale unei familii, prost izolate, cu finisaje de rahat erau norma. Dacă voiai confort trebuia să refaci tot interiorul.
Dar primeai de la societate o educaţie, ba dacă puneai osul chiar una excelentă, un loc de muncă şi o casă.
Se uită faptul că în schimb societatea îţi lua dreptul de a te stabili unde doreşti, de a călători unde doreşti, de a avea câţi copii doreşti, de a citi ce doreşti, de a mânca ce doreşti, de a te îmbrăca cum doreşti, de a iubi cum doreşti,. De fapt îţi lua cam toate drepturile de a face ceea ce îţi doreşti, sub ameninţarea de a fi distrus nu doar tu ci şi întreaga familie. Celebrul decret anti-avort a transformat femeile ori în fabrici de prunci, fie în subversive primejdioase care trebuiau reeducate în închisoare. Nu aveai dreptul să pleci nicăieri în concediu fără aprobare de sus. ”Cineva” trebuia să ştie permanent unde te afli, ca nu cumva să te pui în neştiinţa ta în pericol de moarte. Pentru o vizită în afara ţării trebuia să fii născut sub o zodie teribil de norocoasă. Partidul decretase o uniformizare a regiunilor istorice şi singurul mod de a obţine dorita exogamie a fost repartizarea cât mai departe de locul naşterii. Nutriţioniştii autorizaţi creaseră un optim necesar de alimentare, iar dacă nu aveai pile serioase la ”Rusalim nu prindeai decât cea mai strictă interpretare a informaţiilor de pe cartelă. Durata de funcţionare a barurilor de noapte şi a discotecilor era teribil de strict reglementată. Să fi ferit Dumnezeu din cer să te abaţi de la normele impuse de societate referitoare la îmbrăcăminte sau lungimea standardizată a părului că era jale. Trebuia să te prezinţi cu ”tata tuns” la comenduire. Să fi ferit Dumnezeu să ai o altă orientare sexuală, erai imediat etichetat drept element criminal teribil de periculos, societatea având datoria ori să te convertească ori să te distrugă ca pe o aberaţie. Trebuia să iubeşti Partidul mai presus de mama şi de tatăl tău. Să pui binele Partidului şi al Conducătorului Iubit înaintea fiului şi fiicei tale.
Aveai de ales între a te înregimenta şi a pieri. Iar pieirea nu implica în toate cazurile un glonţ rapid. Putea însemna ani, zeci de ani chiar în închisori.
Dar toate acestea sunt pentru masă, nu pentru conducători. Masele sunt tratate precum copii mici şi trebuie menţinute la nivelul de copii mici, conducătorii Partidului sunt singurii adulţi responsabili.
Trebuia să accepţi că tu nu ştii nici ce îţi doreşti, nici ce e bine pentru tine. Că eşti un copil care are nevoie de mâna fermă a adultului pentru a face primii paşi. Iar Partidul era mai mult decât fericit să gândească în locul tău. Partidul era cel care trebuia să te îndrume, din leagăn până la moarte.
Şi cel mai grav, societatea, prin unsul său Partidul Comunist, unicul depozitar al voinţei şi simţirii populare, îţi cerea să renunţi la liberul tău arbitru ca la o jucărie inutilă, ba chiar primejdioasă.

Dacă unui preot pot să-i confer a priori premisa că îmi vrea binele, Partidului îi ştiu prea multe hibe ca să pot să consider că vrea binele altcuiva decât sieşi. Cu toate astea, să nu uităm ”Religia, o frază de dânşii inventată” a lui Eminescu, cel atât de mistic. Puterea corupe, inclusiv pe oamenii lui Dumnezeu. Sau poate ispita aşternută în calea lor e încă mai mare şi mai periculoasă decât cea din calea unui muşchi ambulant.
De asta mi se pare aberant, bolnav şi teribil de periculos să idealizezi un curent pe care nu l-ai trăit şi să aştepţi pe cineva căruia să îi dai dreptul de a gândi în locul tău. Să te izbăvească o dată pentru totdeauna de greutatea de a-ţi folosi acest organ încă nedomesticit complet, creierul. Acest curent plin de bucolism şi visare al tinerei generaţii versus comunism ar trebui identificat rapid şi mai ales stârpit rapid de către puţinii supravieţuitori care au trăit pe propria piele idealul comunist de creare a omului nou prin puşcării.
Nu idealizez modelul social actual. Permite să rămâi lângă părinţi, dar te încurajează fervent să pleci aiurea, cât mai aiurea. Teoretic ai încă dreptul la educaţie gratuită, dar pentru această educaţie gratuită trebuie să plăteşti de te rupe. Atât la alb cât şi la negru. Ai posibilitatea să mănânci ceea ce vrei, dar cam tot ce e în galantar e cu puţini nutrienţi şi multe calorii. Eşti liber să iubeşti cum şi pe cine vrei, dar cu deosebire pe cei bogaţi şi faimoşi. Şi dacă o faci în tăcere absolută, sau îţi vei lua cizmele Noii Drepte în freză în caz contrar. Ai dreptul să îţi proiectezi casa viselor, dar prea puţini au bani să o vadă ridicată. Ai voie să gândeşti, dar prin 10000 de canale eşti descurajat foarte activ să te dedai la un astfel de viţiu solitar.
Bazându-se pe aceste neajunsuri induse voit societăţii actuale, ideea de comunism începe să devină ”loooz bombon. Începe să capete legitimitate prin veşnica durere a poporului român ”să mi se dea”. Impersonal în aşteptare cu mâna-ntinsă. Şi se uită caracterul de teocraţie uzurpatoare şi atee a acestei mişcări sociale.

Un vierme care pupează

2012-01-21T14:10:00.000-08:00

De vreo 15 ani poate, de 10 cu siguranţă, ceva a murit încet, încet în mine. Atât de încet încât multă vreme n-am putut să pun degetul pe rana din suflet. Iar când în sfârşit am putut să verbalizez ce mă deranja, ”organul” se cangrenase, strâns prea tare în sforile politicului.
N-am să fiu ipocrită şi nu voi pretinde că nu mi-a picat ”la ţanc” revoluţia din ”89. Sunt atât de eminamente leneşă şi comodă, visătoare, gură spartă şi îndrăgostită de individualitatea mea încât aş fi turbat într-o uzină, la un job de la 8 la 17, cu pauză de jumătate de oră. Îmi place să mă culc la ore mici trezesc la ore mari. Îmi place cum gândesc atunci când noaptea e în toi. (Da, ştiu că sistemul meu endocrin, rinichii şi ficatul şi ochii suferă. Dar asta nu schimbă plăcerea de a simţi noaptea cum mă îmbracă în catifea albastră.)
Preţ de minim 10 ani am văzut cum din mândria de a fi româncă, da, acel motto din timpul tinereţii mele pionieristice şi UTeCistice s-a erodat până la a deveni pur şi simplu încăpăţânare în stare pură de a declara că sunt româncă. Îmi iubesc şi patria şi geografia şi istoria. Poporul nu. Poate pe unii dintre, care se încăpăţânează să rămână şi ei pe ultimele baricade ale ceea ce consider eu că înseamnă bun simţ şi respect.
Preţ de minim 10 ani am văzut cum poporul se transformă într-o gloată îndobitocită. Cum de la discuţiile la ceas de taină pe care le aveam cu ai mei colegi în adolescenţă despre lume, rock, vise, Dumnezeu şi vise s-au transformat absurd şi greţos în discuţii despre supravieţuire şi băltire. Cum de la cei 97% de promovaţi la bacalaureatul ”meu” s-a ajuns la 1 promovat per liceu. Cum de la nevoia răzvrătită de a gândi pe care o aveau colegii mei s-a ajuns la nevoia patologică de a lăsa un ”tătuc” să gândească în locul lor. (Căci idealizarea comunismului fix asta e. Renunţarea la cel mai mare dar făcut omului, liberul arbitru, în favoarea unei mlaştini călduţe. Uitând simpla lecţie de biologie de clasa a 5-a, în care se învaţă că mlaştina e într-adevăr un loc fecund pentru viaţă, dar viaţa aceea este de categorie inferioară şi cu siguranţă la baza lanţului trofic.)
Preţ de 20 de ani am urmărit cum grădina ţării se transformă într-un munte de gunoi. Cum distrugerea habitatelor naturale devine crez pentru proaspeţii împroprietăriţi. Un după noi potopul aplicat dement la nivel de naţiune. Am urmărit pasivă cum generaţiile studioase din care cu onor şi mândrie sper că fac parte au fost urmate de generaţii care au uitat să citească şi au uitat să gândească. Care-s atât de preocupate de violarea cu perversiuni a limbii române încât le vezi cum li se sting neuronii
Recunosc, neştiind adevărul m-am lăsat minţită, am vrut să mă las minţită de Băsescu. Am sperat să fie urmaşul lui Cuza. Cel care a fost afemeiat, curvar chiar, jucător împătimit, nesăbuit şi a purtat potcoavele a încă o mie de păcate. Dar care ajuns pe tron a demonstrat că are şi o coloană vertebrală atât de tare încât nu a îngenuncheat la obţinerea firmanului. L-am votat ca să nu iasă iar PSD-ul şi Năstase, pe care îi blamam de a fi de o nesimţire care iese din scala mea de măsurare. Aşa că a trebuit să rămân pasivă la al doilea mandat al său.
Şi ca mine au fost mulţi alţii. Care s-au refugiat în propria cochilie de fildeş, renunţând să se lase atinşi sau mânjiţi de mocirla în care ne bălăcim zilnic.
Recunosc că nu-mi place strada. Că vânzoleala zgomotoasă a Bucureştiului mă scoate din minţi. Că lipsa de cultură a străzii mă enervează până la turbare. Că tineretul biologic mi se pare o pierdere completă. Că nu înţeleg fotbalul şi nici pe cei care punându-şi un amărât de fular sau o bluză idioată colorată în anumite nuanţe şi cu logo-urile unei echipe de fotbal sau ale alteia se identifică cretinoid cu echipa.
Recunosc că nu-mi plac cluberii. Că nu pot să înţeleg cum să îţi pierzi auzul expunându-te noapte de noapte la balamucul din boxe poate fi idealul în viaţă al cuiva.
Recunosc că nu-mi place cum naţiunea română a permis să se transforme într-o gloată fără cap şi fără crez cu care nu mă pot identifica sub nicio formă. Că mi-am jurat că dacă-mi dă Dumnezeu un copil, o să-l educ încă de la prima alăptare să plece unde o vedea cu ochii din ţara asta care m-a dezamăgit prin pasivitatea cu care stă de 20 de ani să fie violată de toţi derbedeii.
Recunosc că în ultimele vacanţe-n Grecia am spus că sunt româncă nu cu mândrie ci cu încăpăţânare.

Cu toate acestea de 9 zile văd cum în Piaţa Universităţii o gloată care nu ştie ce vrea se transformă într-o unitate. Văd pentru prima oară ”Mândru că sunt român” şi ”România te iubesc”. Văd cum se revoltă împotriva modului în care sunt trataţi. Uneori cu greşeli gramaticale flagrante şi dureroase. Uneori cu dezacorduri. Uneori de la vârste absurd de mici, dar cu un discurs năucitor de coerent, mai coerent decât al multor adulţi. Văd cum ultraşii sunt mai patrioţi decât mulţi. Cum unii dintre ei au reuşit să lanseze un manifest atât de puternic încât îmi insuflă mie, animalului individualist de canapea nevoia de a se alătura mişcării. Văd cum bătrânii găsesc în ei puterea de a se mai sacrifica o dată şi nu doar pentru puii lor pentru care s-au sacrificat o viaţă întreagă. Este prima oară când văd gesturi altruiste autentice.
Abia acum îmi dau seama că timp de 10 ani am rămas patrioată doar din nevoia de mă răzvrăti împotriva curentului. Abia acum îmi dau seama că am permis să fie sugrumată fix acea parte din mine care are ceva de dat societăţii, aşa cum se cuvine.

Vă mulţumesc sincer, tuturor golanilor.

Un vierme care pupează.

Seara matriarhăi

2012-01-19T12:39:00.000-08:00

Astă seară, în metrou lângă mine, o doamnă distinsă citea ”Iarna bărbaţilor”. Mi-am permis să o întreb despre ce e vorba în cartea aceea, fiindcă spre ruşinea mea nu mai am răbdare pentru literatura de non-ficţiune.
În secunda doi s-a animat, de parcă ar fi pornit un foc interior. Încă nu citise cartea, dar se regala citind recenzia volumului, scrisă de un critic post-revoluţionar. Mi-a explicat, fără să fie didactică, dar cu o pasiune teribilă că volumul e prefaţat de o biografie amănunţită a autorului şi că a aflat amănunte inedite dar extrem de plăcute despre el. Mi-am permis să o întreb ce profesie are. recunosc, o ”simţeam” pe profa de mama în anumite inflexiuni ale vocii şi în modul în care atingea cartea, ca pe ceva aproape sacru. Ceva atât de iubit încât era investit cu o scânteie mistică. Nu, nu fusese profesoară. Doar jurnalistă şi cu o mândrie nedisimulată mi-a mărturisit că încă lucrează, ”la anii mei” într-o redacţie de ştiri a unei televiziuni. Şi cu o naturaleţe totală şi-a dat şi vârsta. ”Aproape 80 de ani”. Deşi până în august când va fi ziua dumneaei mai sunt câteva luni bune. Şi trebuie să recunosc sincer că i-aş fi dat un 65-69 de ani cu obiectivitate şi cu un dram de maliţiozitate feminină aş fi presupus un început de 70.
La cei 79 de ani era mai vie şi mai tânără decât mulţi din generaţia care acum va împlini 20 de ani. O prezenţă atât de captivantă încât mi-aş dori sincer ca la vârsta mea să îi pot semăna. Madame, cu plecăciune şi cu umilinţă vă mulţumesc pentru aceste atât de pline 20 de minute din viaţa dumneavoastră când v-aţi intersectat cu drumul meu.

Pentru cei trei preşedinţi votaţi, să-mi daţi

2012-01-17T23:02:00.001-08:00

”Să ni se dea”. Nu contează, ce doar ”să se dea”.
Asta e obsesia românului şi obsesia Pieţei revoluţionare. Poate şi a altor naţii, nu am fost, nu cunosc în detaliu amănuntul, nu mă pot exprima. Forma asta impersonală a verbului este cea care mă scoate din minţi. Este ceea ce rămâne din ”mamă, dă-mi să mănânc / mamă, dă-mi voie să mă duc la joacă!” când mama nu mai e în preajmă, iar copilul refuză să crească şi să îşi asume responsabilitatea faptului că trebuie să ia decizii pentru sine sau chiar pentru alţii.
Am văzut o mulţime de tineri, aş zice chiar copii ieşiţi la demonstraţie, fără habar să nu aibă de motivele demonstraţiei şi de ceea ce vor. Vor aşa, ca un fel de fiinţă supranaturală să se pogoare din cerurile lui Dumnezeu şi să dea, cu ambele mâini, poate chiar să reverse dintr-un fel de corn al abundenţei belşugul peste el în primul rând şi poate peste familie.
”Să ni se dea de lucru!” Cine? Ce lucru? Mă şochează obsesia şi idolatrizarea pe care unii dintre cei proaspăt ne-absolvenţi de liceu o au pentru perioada comunistă. Era mai bine atunci fiindcă oamenii primea(u), acordul fiind al dracului de opţional de lucru. Da, oamenii primeau de lucru. În genere pe la Canal, în Deltă, sau aiurea, unde o minte creaţă considera că trebuie făcut ceva, fără să se ia în considerare nevoile reale. Aşa că oamenii ăia mureau pe capete, lucrând undeva, ceva fără să înţeleagă ce şi cu ce scop. Se dădeau repartiţii. Tinerii uită că repartiţiile se dădeau pe pile în primul rând şi pe merit ce mai rămânea. Doar Dumnezeu ştie câte minţi geniale s-au ratat fiindcă nu au avut Kentul izbăvitor. Da, se dădeau repartiţii, dar nu se ţinea cont, ba chiar se dorea ca legăturile de familie să fie rupte. Absolvenţii din Ardeal erau trimişi în Dobrogea, muntenii în Bucovina, oltenii în Transilvania, moldovenii săraci şi fără un rost în satul lor plecau unde vedeau cu ochii. Iaca sursa bancurilor regionale şi a discriminărilor pe baza locului naşterii. Şi asta se făcea ca un experiment social, fiindcă oamenii fără legături puternice familiale erau mai simplu şi mai uşor de îndoctrinat. Era mai simplu să îi pârăşti pe vecinii pe care nu i-ai văzut în viaţa ta decât pe cei la masa cărora împărţiseşi un colţ de pâine cu mâncare în copilărie.
”Să ni se dea locuri de muncă bine plătite.” Ca să fii plătit, trebuie să ştii să faci ceva. Iar când tot liceul ai fredonat-o ca să-i arăţi profului ce cool eşti tu şi ce relicvă e el, când după 12 clase habar n-ai să faci un lucru atât de elementar precum acordul gramatical şi nu eşti în stare să ai şi să exprimi un gând coerent, ce angajator e nebun să te încarce cu o responsabilitate pe care ştie că nu o poţi îndeplini?
Îi detest sincer pe cei de la guvernare/ guvernări. (Nu mai cred în ”arde-i pe corupţi”, sau în altceva decât ”la timpuri noi, tot noi”.) Fiindcă ei au generat prin propria incompetenţă prăpădul care stă să vină. Apreciez însă minima decenţă a lui Boc care recunoaşte că nu are de unde da salarii mai mari. Şi absenţa de la manifestaţii a politicienilor. Şi sancţionarea verbală a politicienilor foşti, actuali sau wannabe care s-au visat în poziţia de lideri de Piaţă şi surfer de nemulţumire populară.

Tot scandalul acesta îmi aduce aminte despre o întâmplare care mocnea în memoria mea. O călătorie la ceas de seară cu trenul, oameni pestriţi în vagon. Printre ei şi un fel de roacker-hippie-visător-filozof. Care propunea ca soluţie a problemelor existenţiale şi de multe alte naturi euthanasierea obligatorie după o anumită vârstă. Un pic pe baze etnice, un pic pe baze geografice, un pic sexist, un pic pe baza orientărilor sexuale şi ce mai rămânea în baza meritelor personale. Teoria friza un absurd absolut, bazată pe una dintre cărţile lui Asimov din ciclul Roboţilor. Am stat, l-am ascultat, am pus întrebări, încercând să îi înţeleg mintea creaţă. La final l-am întrebat cine ar trebui să fie însărcinat să ia decizia de a condamna la moarte un om. În momentul acela s-a blocat, a început să se bâlbâie şi a venit salvator cu un răspuns ”un comitet de filozofi”. Ultima întrebare a fost ”şi dacă acest comitet de filozofi nu te consideră suficient de important pentru a ţi se permite să trăieşti?” Blocajul a fost atât de complet, că vreo câteva secunde a uitat să mai respire de atâta indignare. Cum să nu i se permită lui? Tocmai lui!
Asta e problema Pieţei. Toţi vor să li se dea, fără să aibă o viziune clară măcar asupra a ceea ce doresc, cei mai mulţi. Vrem ”jos” şi sânge ca la Circul roman, dar uităm că tot pe ei i-am aclamat acum câţiva ani ca pe nişte eliberatori de neam şi ţară. Şi mai ales uităm că arderea de tot e bună doar când în locul vechiului sunt deja seminţele germinânde ale noului. Tare mi-i frică de germenii pe care-i văd, că ori sunt sterpi, ori sunt o specie nouă cu care nu pot rezona sub nicio formă.
Şi de asta mă înclin cu umilinţă în faţa bătrânilor care ies acum, cei care acum 20 de ani nu au avut tupeu să iasă sau să se impună fiindcă au considerat că nu sunt suficient de reprezentativi pentru ca să conteze. ”Vom muri dar vom fi liberi” e ceea ce predau cu nişte ultime puteri celor din jur. Şi celor de acasă. Nu mai speră să li se dea. Încearcă să îşi ia singuri libertăţile şi drepturile de care au nevoie. Şi ştiu care le sunt responsabilităţile şi acum.

Rivuluţia part time

2012-01-17T01:26:00.000-08:00

Becali. îşi dă (iar) genial cu cataroiu-n coaie afirmând: "Mi-a fost scârbă când am văzut că mii de români au ieşit în stradă ca să-i ia apărarea unui arab împotriva preşedintelui Băsescu" (www.libertatea.ro). Machidonul uită însă că nici el nu e român, doar se mândreşte teribil cu apartenenţa la un alt grup etnic decât majoritatea română.
Deci de ce să ies în stradă la viitoarele alegeri pentru a-l sprijini împotriva inclusiv a succesorului ales de Băsescu?

Şi da, e trist al dracului că suntem atât de preocupaţi ca neam să ucidem cu mâna noastră capra vecinului ca nu cumva acestuia să îi meargă cu o minută mai bine decât nouă încât nu suntem capabili de douăzeci de ani să zămislim un lider cu coloană vertebrală din rândurile etniei noastre. E trist că după ce că acest cetăţean român de etnie arabă a făcut ceva, acum suntem deja preocupaţi să-l mânjim cu rahat. (Da, am auzit celebra moară de zvonuri afirmând că o parte dintre pacienţii SMURDului au ajuns în sicrie fără unele dintre organele vitale. Să zicem că e aşa. Pentru mine înseamnă doar că un om, undeva, a mai primit o şansă să facă ceva important în viaţă.)
Şi da, jos pălăria în faţa omului şi doctorului Raed Arafat care deşi a aprins scânteia care a dat foc nemulţumirilor românilor nu e în stradă, încercând să îi manevreze şi să îi transforme în tăvălugul care să-i netezească poteca până la … (poate chiar Cotroceni).

J'acuse

2012-01-09T12:29:00.000-08:00

http://www.antena3.ro/externe/o-eleva-de-14-ani-a-facut-sex-cu-100-de-barbati-intr-o-luna-pentru-a-castiga-un-pariu-146472.html

Numele meu nu poate fi rostit şi am 14 ani.

Aceste câteva cuvinte rezumă drama unei fete din Zagreb, Croaţia.
Crima ei e că a câştigat un pariu stupid între colegii de şcoală, reuşind în 30 de zile să aibă 100 de parteneri sexuali.

Comportamentul ei este considerat deviant şi adulţii de pretutindeni se prefac a fi şocaţi şi indignaţi de această lipsă de valori morale, demonstrând doar că sunt o grămadă de pudibonzi.

Dar această fată e produsul perfect al lumii aberante la bunul mers al căreia ne străduim cu toţi într-un efort tabloidizat şi tembelizant. Are 14 ani. S-a născut în lumea liberă. Provine poate dintr-o familie ”normală” în care părinţii aleargă din răsputeri după banii necesari achitării ipotecilor sau împrumuturilor, cheltuielilor zilnice şi neaşteptate. Genul de părinţi care muncesc până la epuizare pentru a primi titlul de angajatul lunii, care îşi petrec mai mult decât zi lumină la slujbă, consolându-se că oferă beneficii materiale copiilor şi absenţa perpetuă e răscumpărată de cadouri scumpe şi ”quality time” petrecut cu câteva minute înainte de culcare. Sau poate din pătura săracă a societăţii, unde părinţii muncesc în van şi nu pot oferi nici măcar compensări financiare. Sau poate provine dintr-o familie care nu a mai putut suporta presiunile economico-sociale şi s-a destrămat, copilul crescând alături de o mamă care munceşte şi care poate încearcă să-şi refacă viaţa alături de alţi bărbaţi. Internetul meu nu dă date suplimentare despre viaţa acestei fete.
Oricare ar fi varianta corectă, absenţa prelungită a părinţilor lasă loc invaziei brutale a internetului şi televizorului. Ba uneori, părinţii prea ocupaţi încredinţează de bună voie educaţia odraslelor către aceste scule minunate. Presa scrisă nu o mai pun în ecuaţie deoarece prea puţini copii citesc ziare.

Dar care sunt modelele cu care suntem inundaţi?
Pentru o fată, modelele de succes, cele în jurul cărora se învârte lumea aşa cum o ştim sunt:
- fotomodelele
- modelele Playboy sau aspirantele la modele Playboy
- actriţe cu o moralitate îndoielnică
- actriţe care sunt suficient de oneste pentru a intra direct în branşa porno
- cântăreţe al căror nume e legat în fiecare zi de alt scandal.
La 10-14 ani vezi doar că o lume întreagă vorbeşte despre ele, că o lume întreagă le admiră şi le invidiază. Vezi că se bazează pentru a ajunge şi a se menţine în ochiul furtunii mondene doar pe ce le-a dat genetica între picioare. Vezi filme în care sexualitatea e prezentată distorsionat, un amestec de agresiune şi de pasivitate, de mizerie candidă, de mijloc către nici un scop. (Şi nu-mi spuneţi că voi la 14 ani respectaţi cu sfinţenie semnalele de avertizare şi nici prin cap nu vă trecea să vă uitaţi la filmele deocheate pe care le difuzau după miezul nopţii canalele străine la care tocmai începusem să fim racordaţi, că nu vă cred!) Vezi şi începi să crezi că folosirea pizdei le aduce faimă, bani, prieteni, iubire. Adică aproape tot ce îşi doreşte un copil.
Şi ţi se pare că aceasta e calea către succes. Fiindcă dacă nu ar fi un model de succes şi demn de a fi urmat nu ar fi prezentat zi de zi, buletin de ştiri după buletin de ştiri.
Vezi că lumea se învârte în jurul sexului. Vezi că tot ceea ce se vinde cu succes are o componentă sexuală.
La orele de dirigenţie, biologie şi educaţie sexuală se predă despre mecanica sexului dar niciun cuvânt despre responsabilităţile şi obligaţiile pe care ţi le asumi o dată cu deschiderea picioarelor.

Aşa că ajungi la concluzia logică şi inevitabilă că eşti o fiinţă sexuală şi că societatea se aşteaptă de la tine să fii cât mai activă pentru a fi agreabilă. Fără să înţelegi de ce e blamabil să faci ceea ce vezi, la ce riscuri te expui şi expui prin acţiunile tale de emulatoare fără minte.

Copila asta nu are nicio vină. Copila asta e o martiră iar noi suntem de două ori torţionarii ei. Pe de o parte fiindcă am permis, fiecare individual şi per ansamblu ca societate să prindă după ureche doar valori calpe şi pe de cealaltă parte fiindcă suntem atât de dornici să o aruncăm la lei fiindcă s-a conformat atât de perfect modelului pe care noi, adulţii responsabili şi cu frică de Dumnezeu l-am creat în inconştienţa noastră bolnavă. Condamnăm din vârful buzelor pornografia dar ne freamătă degetele de dorinţa de a le înfige în mousse pentru a face sex asistat de calculator. Afişăm şi afirmăm în public fibra noastră morală, cea care ne e fir călăuzitor, dar în intimitate ne bălăcim în ceea ce tot noi am etichetat ca fiind păcat.

În numele ei, permiteţi-mi să îmi arăt preocuparea pentru pata de neşters pe obrazul civilizaţiei pe care suntem pe cale să o facem. Suntem pe cale să aruncăm noi cu pietre fiindcă nu ne putem asuma că mizeria care se reflectă în faptele copilei acesteia şi a atâtor altele care încă nu au fost cunoscute, provine din acţiunile noastre individuale şi de grup. Suntem prea laşi să privim adevărul în faţă, adevărul că eşuăm din punct de vedere al unei societăţi viabile, aşa că îi condamnăm pe ei fiindcă pun în practică toate dorinţele noastre ascunse şi pe care deşi le considerăm ruşinoase, nu ni le extirpăm din suflete.
Aşa cum alţii îndrăznesc să o condamne, eu îndrăznesc să condamn societatea care o condamnă fiindcă îi e prea frică să admită că a eşuat.
Acesta e adevărul şi e îngrozitor. Cu toate acestea avem obligaţia de a acţiona ca oameni de onoare, dacă mai există acest concept. Avem obligaţia de a admite greşeala şi a schimba ceea ce mai poate fi schimbat, astfel încât să nu ne compromitem în totalitate viitorul. Avem obligaţia de a renunţa la dublele standarde morale în care scurmăm precum porcii în mizerie şi a ne proteja cu adevărat urmaşii. Altminteri adevărul va dospi imund în ascunzătorile în care îl vârâm ca vederea lui să nu ne tulbure şi va exploda în ceva mult prea urât pentru a fi contemplat. Este mult prea simplu să acuzăm copii aceştia de lipsă de moralitate şi deviaţii comportamentale. Cu mult mai simplu decât să ne asumăm greşelile. Avem la îndemână resursa de inocenţă a urmaşilor şi în loc să o cultivăm, să o folosim ca pe o oglindă în care să ne vizualizăm propria creştere, o distrugem prin expunerea la ceea ce e mai urât din noi.

Am datoria să vorbesc şi să mă delimitez de acest travesti de moralitate. Am datoria să condamn modul în care societatea a creat şabloanele acestea de succes, lăsând în desueditudine modelele demne de urmat ale Profesoarei, ale Doctoriţei, ale Activistei sociale, împingând în braţele pierzaniei tocmai pe cei pe care ar trebui să îi ocrotească cel mai înverşunat.

Acestea fiind spuse, pentru a nu vă mai irosi timpul.
ACUZ în numele acestor copii pe care i-am deformat moral.
Acuz duplicitatea fiecăruia dintre noi.
Acuz slăbiciunea morală a fiecăruia dintre noi.
Acuz impotenţa fiecăruia dintre noi.
Acuz nepăsarea fiecăruia dintre noi.

Ar trebui să îi cerem scuze şi să mergem în grup la consiliere psihologică noi cei care permitem să dormim şi să devenim monştri sociali.

Audacio amor

2012-01-08T15:04:00.000-08:00

Cel mai bine ştiu să iubesc. Chiar dacă uneori iubirile mele se termină prost.

Întâi am crezut că să iubesc înseamnă să aştept, că cică vaca cea bună se dă din staul. Şi am aşteptat până mi s-au înălbăstrit ciorapii.
Apoi am crezut că să iubesc înseamnă să mă dăruiesc. M-am dăruit toată, fără reţineri şi ruşine, fără dacă şi fără parcă, fără să cer în schimb, deşi am aşteptat în continuare multe. Şi am primit două lecţii pe care nu o să le uit până la sfârşitul vieţii: nu mai ies din casă fără câţiva bani la mine şi niciodată nu accept să se reîncălzească vreo ciorbă căci invariabil îşi schimbă gustul şi vorba bunicii, îmi cauzează.
Mai apoi am crezut că să iubesc înseamnă simt că fără tine ceva moare în mine. Evident, nu m-am schimbat şi aşteptarea a rămas o constantă a vieţii mele. Ca un fel de Frumoasa din Pădurea Adormită care se trezeşte la viaţă doar cât e sărutată de prinţ, restul vieţii petrecându-şi-l visând la acel moment când buzele lui le ating pe ale ei. Iar când am terminat să te mai aştept, m-am trezit cu nişte neuroni asasinaţi.
După aceea am crezut că să iubesc înseamnă să renunţ la certitudinile vieţii mele pe vise şi să te urmez. Au fost frumoase visele alea dar, aşteptarea ca ele să se materializeze a durat prea mult. Şi aşteptarea ca promisiunile tale să treacă de la vorbe la fapte a întârziat atât de mult încât m-am cam trezit.
Mi-am schimbat nu aşteptarea ci amănuntele ei de atâtea ori încât dacă aş fi fost un râu aş fi săpat nu un Mare Canion ci un Mare Labirint, aşa de întortocheat încât mi-ar fi trebuit chiar şi mie un fir al Ariadnei ca să îmi găsesc ieşirea din mine însămi.
Dar ce nu am făcut niciodată până acum, nu m-am iubit pe mine. Am încercat să găsesc iubirea oriunde mai puţin în mine. Şi de aceea m-am rătăcit atât prin viaţa mea şi alte vieţi.
Şi cu toată iubirea risipită precum Iguazu, n-am ştiut ce înseamnă să iubeşti cu adevărat. Am aflat adevărul de la o veche baladă, pe care acum 20 de ani am considerat-o îngrozitor de siropoasă iar abia acum am învăţat să o reconsider. Iubeşti un bărbat atunci când îţi vezi copii în ochii lui.
Aşa că azi, acum iubirea înseamnă pentru mine cam ce a însemnat pentru Ani, scribul, mărturisirea sa: ” Ofrandele mele pure, sunt ofrandele pure către marele Benu care locuieşte în Hensu. Am văzut umplerea vaselor Utchat în Anu, deci nicio nenorocire nu se va abate asupra mea pe acest pământ sau în palatul lui Maat, deoarece ştiu numele zeilor. Inimă a mea, nu mărturisi împotriva mea.”

Nu ştiu să joc teatru, aşa că nu am să încerc niciodată să joc teatru cu tine. Nu am să-ţi spun vreodată "nu vreau" şi să mă aştept de la tine să înţelegi că de fapt vreau, doar că trebuie să mă rogi fierbinte. Cât suntem intre patru ochi nu am sa-ţi ascund că te doresc doar ca să se simtă cineva bine sau pentru a da bine în poză la nenea. Chiar dacă în societate voi păstra distanţa cuvenită. Fiindcă nu e treaba nimănui să cunoască şi nu voi invita pe nimeni să împartă nimic cu noi.
Nu trebuie să-mi spui niciun cuvânt sau gest în care nu crezi, doar fiindcă ţi se pare că îl aştept sau fiindcă "aşa se cuvine".
Nu am sa-ţi cer să te tunzi sau să iţi laşi plete, să fii ras la sânge sau să ai barbă pana la brâu. Nu am să-ţi cer tatuaje, piercinguri sau scarificări. Nu am să-ţi cer să fii alb ca laptele sau bronzat. Câtă vreme te face fericit, poţi să faci absolut orice nebunie vrei, nu mă va şoca, speria sau îndepărta.
Nu trebuie să plăteşti pentru ceea ce pot să iţi ofer. De buna voie oferit, sper doar ca vei primi de bună voie şi cu voie bună.
Nu trebuie să încerci să mă faci fericită. Fericirea mea vine din interiorul meu. Sper doar ca o vei împărţi şi împărtăşi cu mine şi să fii o parte din ea. Nu trebuie să te temi ca mă vei face nefericită. Doar alegerile mele sunt cele care mă fac nefericită.
Nu iţi voi spune nu fără un motiv rezonabil, orice nebunie mi-ai sugera.
Nu trebuie să-mi dai raportul asupra sentimentelor tale şi nici să le analizăm pe ale mele.
Nu trebuie să renunţi să visezi niciodată. Atâta timp cât vei dori, o să fac parte din visul tău de buna voie. Nu trebuie să renunţi la ceea ce iţi doreşti şi ceea ce iubeşti pentru mine. Nu o să mă simt niciodată în competiţie cu nimic. Fie am locul meu în inima ta, fie nu am niciun loc în inima ta. În ambele cazuri competiţia e exclusa. Aş renunţa la o parte din ceea ce mă face să fiu eu daca ţi-aş cere să renunţi la ceea ce te face să fii tu.
Mi-aş dori doar să nu te schimbi atât de dramatic încât să nu te mai recunosc.
Ţine te rog minte ca sunt un gen by myself şi ca sunt teribil de imprevizibilă.
Ştiu ca nu sunt nici blondă, nici mută, nu am nici picioare până în gât şi deja ambele mele picioare au depăşit majoratul, iar încă mai grav, nici nu sunt moştenitoarea unui mogul al berii.
Aşa că nu am să iţi cer niciodată să îndeplineşti pentru mine vreuna dintre cerinţele bărbatului perfect.
Îmi doresc să fii fericit iubitule şi să poţi să împărtăşeşti cu mine fericirea ta pentru cat timp vei dori să faci parte din visul meu şi eu să fac parte din visul tău.

Femeia ca o marfă, femeia ca o pradă

2012-01-08T14:59:00.000-08:00

La o primă vedere, Roma şi Israelul au avut prea puţine în comun. Pe de o parte democraţia, politeismul şi expansionismul-sincretic roman, pe de altă parte izolarea enclavică, monoteismul şi teocraţia Israelului.
Roma în primul secol: un conglomerat de naţiuni aduse sub standardul roman, fără o limbă oficială obligatorie, fără o religie de stat, o plutocraţie insensibilă la etnie, culoarea pielii sau zeul căruia i te închinai, câtă vreme marcai sesterţul către Cezar.
Israelul aceluiaşi secol: un spaţiu virtual închis, cu probleme uriaşe generate de religia care ţinea loc şi de aparat de stat. Proaspăt cucerit de către pumnul roman, confruntat brutal cu legi noi şi cereri absurde. De la monoteismul rigid cu care crescuseră, trebuiau să se adapteze la noua realitate politeistă, susţinută de armata de ocupaţie a Romei.
Cu greu pot fi imaginate două culturi mai diferite, antagonice şi sortite conflictului violent. Şi cu toate acestea, cele două culturi au avut ceva în comun: femeia ca posesie şi ca cetăţean de mână a doua.
În mod limpede, creştinismul care s-a născut pe drumul Damascului şi a fost scos printr-o cezariană sângeroasă şi genocidală din pântecele Imperiului, a preluat acest lucru de la ambii săi părinţi. Aşa se face că 2000 de ani aproape de când Iisus a fost săltat pe cruce pentru a potoli setea de sânge a poporului ales, creştinismul încă îşi desconsideră cea mai importantă componentă: femeia.
Dacă timp de 19 secole femeia a trebuit să stea în casă, să se înfăşoare în cârpe din cap şi până la tălpi, să se supună vrerii suverane a soţului şi stăpânului ei, de aproape un secol, situaţia se schimbă accelerat în spaţiul creştin. S-au purtat ciorapi albaştri, s-a renunţat la basmale, s-au ars sutiene în public. Fustele s-au scurtat, chiloţii au intrat la apă, chiar primejdios pentru sănătate, ne purtăm feţele ascunse sub măşti groase de fard ca să nu se vadă nici imperfecţiunile nici vulnerabilitatea.
Evident, o astfel de tranziţie, de la niciun drept la drepturi egale, nu putea fi nici lină, nici fină. Şi orice dezechilibru trecut duce la pendulări viitoare.
De la femeia posesiune a evului mediu, avem acum femeia cetăţean. Care are acces neîngrădit la educaţie, la politică, la carieră, care îşi poate alege la fel de liber partenerii precum era în secolele trecute doar privilegiul masculin. O astfel de tranziţie nu putea fi privită cu ochi buni de misoginismul nativ al poporului român, unde înseşi femeile urăsc de moarte pre femei.
Acum 10 ani arma de luptă erau bancurile idioate. ”Sunt foarte bună la aşternut = marketing”. Asta e singura mea calitate ca om? Acum 30 de ani singura mea calitate era himenul intact, acum că sunt dinamită la aşternut? (Dar apropo, ar fi ideal ca să fiu bună la pat fără să fi făcut cumva practică, de parcă ar fi o calitate pe care să o achiziţionez prin osmoză sau să mi-o aleg din galantar la magazin, în niciun fel prin practică susţinută.) De ce trebuie să fac public un astfel de amănunt? De ce trebuie să devin un brand şi să am parte de recognition şi să mi se spună de către necunoscuţi că-s bună la pat?
Astfel de bancuri în care se prezintă femeia ca o marfă sexuală mi se par scornite de bărbaţi care se simt atât de ameninţaţi de evoluţia socială încât şi-au pierdut trăsăturile esenţiale de masculi. Şi care recurg la violenţă ca ultim refugiu al propriei incompetenţe amoroase.
Astăzi lupta se duce încă mai insidios decât acum 10 ani. S-a renunţat la bancurile proaste şi s-a trecut la următoarea etapă a războiului dintre sexe. Sfaturile amoroase. Toate ziarele abundă în sfaturi pentru sex. Nu ştiu însă cum mama dracului, în proporţie de minim 85% sunt pentru femei. Nu ca ele să se bucure de o viaţă sexuală normală şi împlinită ci cum să ofere extazul bărbatului din viaţa lor. Nu văd însă sfaturi pentru bărbaţi. Nu văd rubrici zilnice în care bărbaţii să fie educaţi cum să ofere un cunlinigus de poveste, sau de ce pornografia nu e aplicabilă în viaţa de zi cu zi şi mai ales în viaţa de cuplu. Nu sunt sexologi care să explice cum amestecarea rufelor curate cu cele parţial murdare (concept masculin prin excelenţă), cum cerutul de mâncare şi nespălatul vaselor, cum neimplicarea în treburile casnice pe motiv că a pune aspiratorul în funcţiune cauzează impotenţă permanentă sau alte refuzuri absurde nu e sexy ci din contră. Culmea e că mare parte din aceste geme de înţelepciune sunt emise chiar de femei.
Auto sabotaj.

Ce importăm şi ce exportăm în principal într-o relaţie ipotetică cu extratereştri

2012-01-08T13:43:00.000-08:00

Ce importăm şi ce exportăm în principal într-o relaţie ipotetică cu extratereştri, mă pune dl Popescu să mă întreb.

Păi să analizăm. Ca să avem schimburi comerciale susţinute, ar trebui să vină ei la noi, că noi nu suntem încă în stare să părăsim suprafaţa bătrânului nostru pământ.
Dacă ei vin încoace, înseamnă că nu sunt tentaţi nici de rezervele (golite) de petrol, nu de alta dar există surse de energie mult mai adecvate transportului interplanetar. Rezervele de metale nobile sau metale mai profane sunt atât de reduse comparativ cu ce se găseşte prin restul sistemului solar, încât n-are rost să ne ia şi pe noi pe semnătură. Diamante şi super diamante se găsesc libere prin cosmos. Norul lui Oort asigură mai multă apă pură decât s-ar putea scoate de pe pământ. Nici materie vie nu prea are sens, câtă vreme ei dispun de resursele necesare unei astfel de călătorii, care pentru a deveni profitabilă economic trebuie să se desfăşoare în timp real. Că e mai ieftin să îţi amenajezi o planetă de vacanţă, cu o ecologie controlată, unde să nu apară aiurea nişte bipezi care teoretic sunt înzestraţi cu inteligenţă şi practic sunt plini de băşini. Unde poţi să îţi creşti cam orice, de la animale super nemaipomenite pentru vânătoare, dacă asta e dorinţa ta, la palmieri încărcaţi cu nuci de cocos cu miez de pepene roşu.

Ceea ce mai rămâne ar fi cam ce are România de vânzare restului lumii civilizate:
- istorie de care nu ne pasă
- posibilitatea de a trăi pe viu condiţiile pe care le-au experimentat bunicii şi poate părinţii unora dintre ei
- ceva inteligenţă şi sau creativitate
Nu adaug listei şi curvele, fiindcă am dubii că ar râvni la damele noastre, câtă vreme noi ca rasă venim la pachet cu o mulţime de conlocuitori care nouă nu ne fac rău, dar n-aş pune deştu-n foc că pe ei nu i-ar afecta nasol. Cam cum a fost cu sifilisul în Europa şi varicela în Lumea nouă. Şi nu aş pune pe lista de potenţiale exporturi şi fojgăiala asta.

Până şi cu creativitatea s-ar putea să fie probleme. Că-i galaxia mare, şi dacă preţioasele noastre doamne stau şi 3-4 ani la rând să îşi ia un Jimmy Chu / Hermes / Gucci / Louis Vuiton, vă daţi seama ce prăpăd ar fi dacă ar mai trebui să fie şi exportate mărcile astea! S-ar trezi ne-oamenii cu Jimmmy Ghu, Hernes sau Cucci în galantarele de pe planetele lor. Că ispita ar fi aşa de mare încât până şi apropritarii mărcilor de mai sus ar da o fugă până în Imperiul de mijloc să îşi augmenteze producţia.

Prin urmare şi aşa deci, asta e.
De asta nu avem relaţii contractuale cu nicio rasă extraterestră. Ce au nevoie, se găseşte în alte zone, fără problemele avocăţeşti pe care le presupune prezenţa noastră aici, ce am putea oferi, e fie riscant, fie cu probabilitate uriaşă de a fi contrafăcut. Şi dacă eşti o Diva Galactica, cu siguranţă nu te cobori să porţi ceva care nu e marcă originală!

The ultimate Dilema!

2012-01-08T13:40:00.000-08:00

Acum vreo jumătate de an avusăi o mică discuţie în contradictoriu cu un oareşcare apropitar de blog bărbos. Care într-un elan cetăţenesc pur comunist a dezvăluit senzaţional, în reluare şi în direct nişte date personale ale mele. Să fie sanitar la el acolo, că d-aia nu mi-a mers mie bine.
Însă cu adevărat fascinant a fost că după ce m-a analizat în cele mai adânci alezaje ale procesului creator, a fost că l-am găsit, venit din proprie iniţiativă în căsuţa mea poştală, să mă întrebe de am timp şi chef să particip la un concurs pe site-ul lui.

” Sa zicem (faceti putin abstractie de dificultati, crize, griji si nevoi si hai sa presupunem chestii, bine ?) ca ne intilnim cumva cu extraterestrii.
Nu conteaza neaparat cum sau unde, da’ e un fapt, am luat contact. Si-acum, admitind ca nu ne apucam sa ne paruim chiar din prima, hai sa visam si sa consideram ca primii zece ani intretinem relatii pasnice, ceea ce inseamna comerciale practic vorbind.
Cam care credeti c-ar fi principalul bun sau clasa de bunuri in jurul carora s-ar desfasura acest comert ? Ce le-am vinde noi lor ? Ce ne-ar vinde ei noua ? Facind abstractie de problemele implicite ca ce-s banii si la ce si-ar putea dori extraterestrii dolari, sa zicem ca au descoperit si ei bitcoinii sau ceva. Ce credeti, privind in jur la nesfirsita bogatie a lumii (sau ce-a mai ramas din ea) ca i-ar interesa pe niste extraterestri ? Cam ce credeti ca v-ar putea interesa dintr-o alta lume, atit de straina cit si totusi atit de ciudat familiara ? (Incepe sa sune a vizitat casa bunicilor iubitei sau ceva).
Ei si-acum concursul : scrieti doua-trei pagini (adica de la cinci sute de cuvinte in sus, da’ nu mai mult de-o mie-doua) care sa constituie o povestioara de sine statatoare ce se concentreaza pe si raspunde la intrebarea asta : ce importam si ce exportam in principal in relatia cu extraterestrii ? ”

Mr. Popescu, viclean copil de internet, cred că a mizat pe orgoliul meu de scriitor şi pe necesitatea mea patologică de a ridica o mănuşă aruncată.

Parţial are dreptate. Nu am fost în stare să nu rumeg la întrebarea lui. Şi cred că am rezolvat azi cu această ocazie o mare problemă a omenirii. Îi mulţumesc în numele viitorimii. Am rezolvat the ultimate Dilema!

Bank manager said: ”I've just had another Near Belle d Imagination Experience”

2012-01-05T11:43:00.000-08:00

Faptul că am legătură complet nefructuoasă cu tot ce înseamnă aparatură electronică nu mai e niciun secret pentru cei ce mă cunosc. Azi la lunga mea listă de eşece măreţe s-a mai adăugat unul.
Mă duc ca o floare la sediul BCR de la Muncii să încarc instrumentul bancar cu suficienţi bani cât să achite p-ormă facturile de lumină şi să achit personal factura de Vodafone. (Yee! Only 3 more to go şi i-am pupat din mers!). N-am de lucru şi nici minte aşa că ce-mi zic eu, de ce să mai merg la naiba-n praznic să achit factura Voda, la ghişeu e ocupat, hai că plătesc la multifuncţională. Că şi aşa se laudă băieţii că e cea mai mare minune de la a doua Înviere încoace.
Boon! Mă apuc, aştept, tastez, aştept, scanez, aştept, că deh, aparatul a făcut şcoală de filozofi şi gândeşte profund fiecare acţiune efectuată, dau să tastez ce bani să fie viraţi, când brusc ecranul de face gri şobolan. Îl întreb pe creştinul care deşi e personal de pază şi protecţie îndeplineşte cu multă solicitudine şi rolul de consultant BCR dacă e normal, omul fiind la 2 m de mine, bând o gură de apă, dă din cap şi zice că da. Eu stau şi mustăcesc, mustăcesc şi stau, ecranul de face albastru, suspect de aproape de faimoasa culoare a crushed windows ”98, apar nişte bulinuţe şi iconuri, după care cea mai mare minune de la a doua Înviere încoace suspină scurt, emite câteva sughiţuri şi afişează senină ca o zi de primăvară ”Machine out of order”.
Acu ce să fac?! I-aş fi dat eu un pumn sau un picior, în cel mai bun stil românesc, dar cum să mă desfăşor cu bodyguardul lângă mine?! Zâmbind mânzeşte îl rog să ia el cardul dacă se hotărăşte aparatul să-l scuipe şi urc la etaj ca să văd ce e de făcut.
Ajung la cineva, mă preia un nene care zâmbea senin.
- S-a blocat din vina dumneavoastră doamnă, că aţi tastat aiurea codul PIN.
- Ba nu s-a blocat de loc din vina mea, că eram la jumătatea tranzacţiei. Tocmai tastam suma de virare când a considerat că trebuie să se închidă.
- Şi eu acum ce să vă fac?
Dacă eram o creatură mai slabă de înger aş fi cedat atunci şi acolo şi aş fi izbucnit în lacrimi de mila lui. Ghinion de neşansă, sunt o creatură dură şi neîndurătoare.
- Pe mine mă întrebaţi ce să faceţi? E echipamentul BCR! Mie îmi daţi cardul înapoi.
- Păi nu se poate să vi-l dau. Nu avem cheia de la multifuncţională. În cel mai rău caz vă putem emite un alt card.
- Atunci emiteţi, că mâine dimineaţă la prima oră am nevoie de el.
- A, păi nu e aşa,în 3-7 zile vi-l putem fie elibera pe al dvs. fie să eliberăm un card nou.
- În cazul acesta mă trimiteţi la superiorul dvs. ierarhic. Eu am nevoie MÂINE de card, NU a fost blocat din vina mea, aşa că nu mă priveşte.
Şefa de sucursală era acolo, ascunzându-se după fustele nene-ului cu care discutam. Acum, ca să fiu cinstită, ar trebui să recunosc că vocea mea fără să prindă volum, începea să devină metalică şi să intre în rezonanţă cu structura de rezistenţă a clădirii, cum se întâmplă ori de câte ori mă apucă nervii.
I-am explicat că nu mă interesează cum eliberează cardul, că nu e multifuncţionala mea şi nici nu au luat-o de la mine. I-am explicat că dacă a doua zi nu am cardul Zâmbet şi trebuie să-mi reactivez vechiul card RATB, ocazie cu care fac singura tranzacţie pentru care am solicitat bucata aia de plastic şi pe care mi-au garantat prin contract că îmi asigură un bonus (egal cu contravaloarea comisionului de întreţinere) atunci nu văd de ce ar trebui să plătesc un comision de întreţinere.
Observând ea că nu are nicio şansă să mă intimideze, a ajuns la concluzia că e cel mai bine să pună mâna pe telefon şi să verifice cine şi în ce condiţii poate să-mi elibereze cardus – captivus.
A rămas că după ora 5.30 pm revin după obiect.

Ia ghici ce aveam în buzunar până la ora 6 pm. Desigur, cardul. Care s-a putut să fie scos din maşină în timp util, dacă am făcut un strop de scandal.

Colour of Magic, Terry PRATCHET: ”Death said: I think i had another Rincewind experience. = Moartea a spus: cred că am avut o altă experienţă în preajma lui (vrăjitorului) Vânturache”

Belle felix

2012-01-04T02:18:00.000-08:00

Ca să învăţ ce este fericirea nu mi-au trebuit decât
- să ies din copilărie
- să-mi irosesc în căutări stupide şi sterpe cam ¾ din viaţă
- 3 eşecuri la medicină
- 2 căsnicii şi încă vreo 4 relaţii serioase ratate
- 2 atacuri cerebrale miiici şi drăgălaşe
- aproape să-mi asasinez un bun amic
- mulţi ani de depresii cu parfum suicidal
- o contemplare serioasă de tot de sinucidere.

Nimica toată s-ar putea zice! N-am avut decât să şterg cu buretele tot ce învăţasem şi ce am fost învăţată în anii de rătăcire pentru a îmi regăsi starea de fericire activă.
Fericirea nu e ceva care ţi se dă în posesie, e ceva ce îţi iei singur. Dreptul inalienabil la fericire e un moft. Nu primeşti la naştere un certificat sau un cec de fericire. Şi nici măcar nu primeşti dreptul inalienabil să îţi cauţi fericirea.
Au contraire. De cum ieşi din pruncie ţi se spune cu cinism că doar în poveşti se găsesc finaluri fericite. Lecturile obligatorii din şcoală, lecturile personale, filmele ”realiste” se întrec în a prezenta dramele. De cum treci pragul şcolii încep să-ţi fie glorificate destinele tragice: Eminescu, ciobanul din Mioriţa, Toma Alimoş. Nu mai spun de poveştile de dragoste. Dacă el nu naşte şi ea nu moare puţin, nu sunt suficient de bune pentru a astâmpăra setea literară a omenirii. Cea mai faimoasă poveste de dragoste a lumii? La liberă alegere: Romeo and Juliet, Tristan şi Isolda, Siegfrid und Crimhilda, Paris şi Elena, Abelard et Heloise. Toate se termină prost. Atât pentru ei cât şi pentru cei din jur. Şi mai ales pentru cititorii care rămân cu ideea că doar o dragoste mediocră are şanse de succes pe termen lung. Că doar o dragoste căldicică te poate duce în faţa ofiţerului stării civile şi îţi poate asigura creşterea plozilor care, desigur e scopul ultim al celulei sociale. Începi să uiţi ”şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” sau şi mai rău, să consideri că doar dacă eşti copil şi implicit prost / crud/ fără minte / needucat, poţi să crezi în finaluri fericite.

Religiile bazate pe Vechiul Testament glorifică nefericirea personală (dacă nu mă crezi, citeşte Fericirile de pe Muntele Măslinilor). Deşi noi, creştinii ar trebui să fim cei mai fericiţi oameni. Doar Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu deplin El însuşi ne-a asfaltat calea spre fericire şi spre viaţa de apoi. Dar nu, alegem teribil de activ să fim nefericiţi. Suntem educaţi de mici să ne bălăcim în nefericire, precum mistreţul în nămol iar porcul crescut în condiţii improprii în rahat. Societatea glorifică nefericirea şi sancţionează aspru fericirea individuală. Suntem educaţi să credem în horoscoape mincinoase care sunt de fapt profeţii negative cu explozie întârziată. Suntem educaţi să ne temem permanent. De gura lumii, de eşec, de modul în care gura lumii sancţionează eşecul, de fericirea însăşi. Zeii îi pizmuiesc pe muritorii prea fericiţi.

Fericirea nu ţi se dă, nu e în alţii, nu vin nişte elfi cu ea împachetată să ţi-o pună sub brad. Fericirea e în tine, trebuie doar să decapezi toată otrava cu care şcoala şi societatea te-a îmbuibat şi să o găseşti. Şi mai ales trebuie să te eliberezi de teamă. Teama şi fericirea nu pot coexista. Teama e cancerul fericirii. Câtă vreme aştepţi cu mâna întinsă să îţi pice de la alţii fericirea, vei primi resturi sau refuzuri. Câtă vreme aştepţi să ţi se dea, trebuie să te mulţumeşti cu ceea ce primeşti şi cu teama că acest privilegiu ţi se va lua. În momentul în care decizi că doar tu eşti responsabil cu fericirea ta, că cei din jur pot fi doar o oglindă a stării tale de fericire, deja se schimbă situaţia.

Oamenii se pot comporta în ceea ce priveşte fericirea fie ca o fântână albă, fie ca o gaură neagră. Fântânile albe, împrăştie starea lor de fericire în jur, împărţind-o cu cei suficient de deştepţi să o accepte. Găurile negre primesc fericire şi o tezaurizează precum un avar hămesit. Nu dau nimic în schimb. Şi permanent se vaită de viaţa lor nefericită.

Aleg să uit tot ce am fost educată să cred în această privinţă.
Aleg să mă doară-n cot de lume şi de gura ei. (De fapt e a win win situation: eu sunt fericită şi mă simt bine, ei au ce bârfi şi se simt bine.)
Aleg să accept doar partea plăcută a experienţelor, să nu mă mai las enervată de orice puf de plop care-mi intră în nas şi mă face să strănut.
Aleg să trăiesc aşa cum vreau.

Să fiţi fericiţi.

Succubus

2012-01-03T15:47:00.000-08:00

Cea mai gravă greşeală a unui prădător e să arate milă.
Cea mai comună greşeală a prăzii, dacă a fost cruţată, e să execute salturi înalte prin iarbă, încercând să atragă atenţia unei femele din aceeaşi specie, în speranţa că va fi considerat eligibil pentru o altă acuplare.

Arareori bărbaţii realizează că femela din specia umană poate fi o prădătoare. Ceea ce conduce mult prea des la declinul lor. Nu dragilor, dacă nu vă spunem adevărul adevărat despre performanţele voastre, nu înseamnă că v-aţi calificat în topul de medalii. Înseamnă că pur şi simplu nu merită a fi menţionate.

”Nu contează cui îi eşti fidelă ci cu cine nu eşti.” Răspunsul evident e că niciodată cu tine.

Prădătoarea nu poate fi fidelă decât sieşi. Restul sunt doar cearceafurile pe care ea decide cu cine le mototoleşte. Pentru tine va fi tăcere. Oricum nu i-ai înţelege sunetele.

Femeia, între servitoare, carieristă şi alţi demo

2012-01-02T07:01:00.000-08:00

Să ai un CNP care începe cu 2 nu înseamnă în mod automat că eşti femeie. Îţi conferă automat sexul feminin, desigur, inferior, altminteri nu ar fi început cu 2. Dar de la sex feminin la femeie e o cale lungă, cumplit de întortocheată azi.
Acum 200 de ani drumul era simplu:
- la naştere tatăl se îmbăta de ciudă că n-are încă un ficior care să aducă zestre ci o pizdă nesemnificativă care urma să plece cu o parte din averea lui;
- în copilărie nu beneficiai de mare educaţie, cu excepţia cazului rarisim în care erai născută într-o familie de boieri excentrici. Educaţia de bază rămânea aceeaşi pentru o fiică de şerb sau pentru o fiică de domn: să te supui bărbatului, să-l ”ţii” cât mai bine, să ştii să speli, să coşi, să ţeşi, să găteşti, să munceşti pe brânci, să înveţi cum se primeşte un pumn fără să cârcneşti, să te fereşti din calea superiorilor, să ai grijă de copii. Acestora li se adăugau cutumele şi datinile, inclusiv cele religioase. Era mult mai important să ţii posturile de peste an, să nu speli vinerea, decât să fii fericită.
- pe la un 15 ani erai măritată sau plecai deja în lume cu cel ales. În loc să speli, să coşi, să ţeşi, să găteşti, să munceşti pe brânci pentru familia unde te născuseşi, o făceai pentru familia socrilor în general. Şi nu mai aveai grijă de fraţii mai mici ci de proprii tăi copii. Se schimba obligativitatea de a nu face sex cu nimeni cu obligativitatea de a face sex cu unul. Sau cu încercările de a evita acuplările de câte ori omul ţi se întorcea cu chef de la cârciumă. Năşteai copii. Vedeai cum moartea îi seceră prematur pe unii dintre cei pe care îi aduseseşi pe lume. Erai bârfită şi bârfeai seara la portiţă, stând pe scaunul de la uliţă.
- pe la 30 de ani deja erai bătrână, cu dinţi lipsă, cu riduri înspăimântătoare. La 40 aveai şanse să fii deja văduvă, dacă nu muriseşi deja slăbită de sarcini şi de munca grea. Spre 60 ajungeau desigur doar vrăjitoarele, aşa că era de evitat să ajungi la o aşa vârstă, pentru a nu fi exclusă din societate.
- la moarte te boceau neamurile, erai pusă-n copârşeu şi uitată într-un colţ de ţintirim.
Cam aşa era ciclul vieţii pentru o femeie. Uneori mai erau momente de fericire furată. Fuga de păgânii care iar mai călcau Ţara. Schimbarea Domnilor sau a boierilor. De la bunică la nepoată, mamă sau fiică, împărţind prea adesea acelaşi nume de Maria sau Ioana, Nornele torceau acelaşi fir, din aceeaşi lână, similare până la suprapunere.
Acum 90 de ani a venit la putere nebunul care a schimbat totul. În mintea lui bolnavă a născut o idee care a sfâşiat acest echilibru. S-a jucat cu minţile bărbaţilor şi ale femeilor, i-a sedus cu vorba lui bolovănoasă, ”de acţiune” şi în mai puţin de 10 ani, a aprins focul care a schimbat din temelii întreaga lume şi a schimbat-o fără posibilitatea de a îşi reveni la echilibrul anterior. Da, la Hitler mă refer. Cel care a creat premisele ca feministele să câştige. Bărbaţii fiind plecaţi pe front, aiurea, să îngraşe câmpii de care nu auziseră niciodată, femeile au trebuit să renunţe la cratiţă şi au constatat că pot să facă muncile bărbaţilor.
După aia nimic n-a mai fost la fel. Djinul a ieşit din sticla în care patriarhii Bibliei îl înghesuiseră cu greu şi succubuşii au ţâşnit liberi în lume. Brusc femeia a înţeles că e mai mult decât o posesiune. Că viaţa ei înseamnă mai mult decât un numărul de copii făcuţi, de mâncăruri pregătite sau de rufe spălate.
Dar ceea ce nu au înţeles acele femei din anii 60 şi 70, a fost că nu doar vieţile lor s-au schimbat. Şi că nu erau responsabile doar de vieţile lor. Şi au uitat să-şi educe şi soţii. Şi mai ales au uitat să-şi educe adecvat fii şi fiicele. În continuare taţii se îmbată de fericire când li se naşte un fiu care să le poarte numele şi de tristeţe când au o fiică care le va purta genele. În continuare fetele sunt cetăţeni de mâna a doua. În continuare fetele sunt educate că sunt inferioare băieţilor, că trebuie să aibă aceleaşi visuri precum străbunicele, de întemeiere a unei familii căreia să i se dedice. Şi cu toate astea, sistemul obligă la educaţie, uneori dă posibilitate ca educaţia să depăşească cele 10-12 clase obligatorii. Moment în care femeia începe să îşi dorească mai mult de la viaţă decât să schimbe scutece şi să îşi aştepte soţul cu masa pusă şi papucii încălziţi. Dar genetica loveşte necruţător, neuronii sunt programaţi să te îndrăgosteşti. O faci şi te aştepţi să fii super woman. Să fii fericită ca în filmele de la Haliud, să ai şi cariera pentru care ai muncit şi un soţ care să te sprijine şi un copil care să fie normal şi fericit, chiar dacă tu eşti peste 12 ore pe zi plecată cu serviciul. Iar aşteptările încep să se năruiască. Întâi te loveşti de chestii mărunte peste care treci, fără să faci prea multe nazuri. ”Doar n-o să faci scandal pentru amănunte, lasă mamă, că o căsnicie e făcută din compromisuri”. După care mărunţişurile se transformă în chestii majore. Pe care nu le poţi vocaliza, căci ai ameninţa integritatea fizică a casei. Şi fiecare renunţare să atârne cât o cupă de cucută. Să vezi că soţul tău se aşteaptă să îi aduci papucii calzi deşi vii în acelaşi moment cu el. Să vezi că îţi spune că eşti femeie, deci e de datoria ta să faci curat, el doar e obosit după cele 9 ore de serviciu şi trebuie să se odihnească. În linişte, deci te rog, vezi de ce ţipă ăla micu” şi ajută-l şi cu lecţiile că pe mine m-a futut azi şeful de m-a scos din minţi. Observi permanent că pierzi bătălia cu semenele siliconate care apar seară de seară la teve. Cum curvelor răsfăţate care poartă generic numele de asistente TV li se îndeplineşte orice dorinţă, fiindcă sunt ”populare”, pe când tu trebuie să te mulţumeşti cu rămăşiţele zilei. Observi că se mai găseşte câte un tembel care să-ţi explice de ce o femeie trebuie să se mărite virgină, ca să îi fie lui îndeplinită fantezia tip Enterprise şi cum cea mai mare valoare a unei femei stă într-o bucată de piele, deşi valoarea lui ca om e comparabilă cu a unui câine comunitar.
Şi ce e mai tragic, e că femeile din generaţia mea, prinse în clenciul acestui destin, în loc să îşi educe în mod adecvat fii şi fiicele, pentru a pune bazele unui viitor mai bun pentru ei, creează premisele unor clenciuri şi mai cretine. Cum copii sunt educaţi să se considere centrul Universului şi tragediile care apar când li se demonstrează contrariul.
Şi cu toate astea îmi doresc o fetiţă.

Meniul anti - ideal

2012-01-01T13:55:00.000-08:00

Note to self:

Ce să NU faci într-o seară leneşă de sărbători de toamnă.

Niciodată, niciodată, dar ABSOLUT NICIODATĂ să nu mănânci ardei iute din belşug şi pe urmă să iei o gustare formată dintr-o bucată zdravănă de dovleac copt.

Iar dacă o faci, să nu porţi îmbrăcăminte de fiţe. Sau să fii departe de refugiul regal.

Şansele să regreţi amarnic, mai ales dacă orice alţi ocupanţi ai casei nu sunt trimişi strategic departe cu îndatoriri care să le ocupe muuuuuuuuult timp, sunt usturător de mari!

Huăăăăăăăăăăăăăăăă! Unde e CNA-ul?

2012-01-01T13:03:00.000-08:00

TVR 2, ora 22.35.: Bun venit la sfarsitul lumii

Un nene care cică prezintă e mai solemn decât un popă catolic la înmormântarea papei. Vorbeşte pe un ton grav, de amvon. Muzichia e selectată special, astfel încât să sublinieze subliminal şi gravitatea mesajului şi sinceritatea naratorului. ”Ne-am despărţit de un an. Poate ultimul. ”
Şi sunt expuse o serie de finaluri posibile dar extrem de improbabile după părerea mea umilă.

După care apare un ”Ghid pentru pregătirea casei pentru sfârşitul lumii”.
”Familia trebuie să fie pregătită despre sfârşitul lumii. Povestiţi-le copiilor despre sfârşitul lumii, propuneţi-le copiilor jocuri simpatice de tipul ”leapşa pe Apocalipsă”.

Alooooo! CNA-ul! Unde pana mea de vultur sunteţi?
Ce paştele mă-sii de emisiune este MAI ALES PENTRU TELEVIZIUNEA PUBLICĂ?!!!

Cum îţi poţi permite să faci ghiduri de acţiune în caz de apocalipsă?
Cum să îţi poţi permite să tratezi subiectul de parcă ai primit de la Dumnezeul tuturor termenul limită?

Tonul emisiunii e tendenţios, sugerează permanent că apocalipsa este finalul de mâine, cel mult prin toamnă. Sunt indicate, nici măcar sugerate o serie de acţiuni care sunt de natură să îndemne la acţiuni necugetate sau chiar aberante, unele dintre ele anti-sociale, care au impact asupra calităţii vieţii copiilor şi a comunităţii ca întreg. În plus se încalcă libertăţile cetăţeneşti, cu precădere cea religioasă, discriminând liberii cugetători şi ameninţându-i cu un final mai puţin fericit datorită alegerilor făcute.

Cum se poate ca TVR 2, televiziune PUBLICĂ şi pe care o subvenţionez indiferent de opţiunea mea personală, să facă pe banii contribuabililor o astfel de emisiune de tot rahatul?

Cine e cretinul care a aprobat emisiunea?

Adieu 2011. Bună vedere 2012

2011-12-31T15:30:00.000-08:00

A mai trecut un an. Cel mai interesant de departe din viaţa mea.
Am învăţat să fiu iar fericită.
Am învăţat să fiu iar liberă.
Am învăţat să iubesc şi să fiu iar iubită.
Am învăţat să fiu iar să mă ridic.
Am învăţat să fiu iar eu.
Am învăţat să visez iar.

Mi-am câştigat libertatea şi am început să învăţ să trăiesc iar. Am întâlnit iar, neaşteptat, iubirea acolo unde nu am crezut că mă aşteaptă. Şi m-a aşteptat până m-am copt pentru ea. Am săpat adânc, am scuturat toate sedimentele, mai ceva decât Indiana Jones şi undeva, pe sub depunerile de lacrimi şi colesterol am dat peste mine, cea de acum 20 de ani şi cât de clişeistic ar suna, mi-am încheiat rătăcirile aiurea. Doar că sunt mai tare de cerbice, mai colţoasă şi muuuuult mai neagră în cerul gurii.

Am pierdut 3 ani din viaţă, o mulţime de vise şi bani, oferindu-le cuiva care le-a aruncat în troaca porcilor.

Am ieşit cu bine din o serie de situaţii care ar sta bine şi-ntr-un scenariu de film. Francaise, Noire. Dar care au decapat cam toată zgura din viaţa mea.

Am dat o monedă calpă, pe care alţii o acceptă de valoroasă pe una neacceptată dar mai valoroasă decât orice altceva.

Mi-am câştigat dreptul să visez şi am început să-mi trăiesc visele, unele dintre ele chiar aici pe blog. Şi recunosc sincer că mi-a fost de mare ajutor să dau foc în piaţa publică (indiferent cât de obscură ar fi) tuturor demonilor care mi-au zgrepţănat la poarta sufletului.

Sunt fericită că trăiesc şi că iubesc.

Sunt vagaboanda vieţii mele,
Ca într-un film cu Raj Kapoor,
Măturătoare de praf de stele
Şi cusurgie cu prea cusur!
Iar când adorm de dimineaţă
Îmi reproşez de la-nceput,
Că n-am luat totul de la viaţă
Şi nu i-am dat cât aş fi vrut.

Prinţesă, cerşetoare, actriţă, bloggeriţă, trolleriţă, visătoare, îndrăgostită, realistă, zgârcită, risipitoare, năucă, năucită, năucitoare, nălucă goală, arogantă, umilă, neroadă, înţeleaptă. Eu.

Adieu 2011.
2012, păzea că vin! Am de făcut parastasele şi apocalipselor tale!

Atunci i-am condamnat pe toţi la contracepţie

2011-12-30T15:20:00.000-08:00

Din motive pe care nu le înţeleg şi pe care le consider idioate, bisericile creştine nu permit folosirea mijloacelor contraceptive.
Ce se întâmplă când cei doi au băut de s-au făcut muci/ s-au drogat până la un pas de comă dar tot nu se lasă de futut, sau sunt rude?
Apare unul care-i calcă pe urme minunatului!

http://www.youtube.com/watch?v=GCNfdP9Xxu8&feature=player_embedded

Cred că acest Pluguşor ar trebui să fie difuzat la toate orele de dirigenţie la care se vorbeşte despre metodele de contracepţie şi la toate facultăţile de teologie, la secţiunea misionariat.

I got the (look) fuck

2011-12-30T13:44:00.000-08:00

Ştiţi privirea aia pe care o au femeile când li se năzare că TREBUIE făcut ceva?
Eu o ştiu! C-am văzut-o ieri pe la prânzişorul cel mic.

M-am întors de la mama toată numai idei de fapte mari şi am zis să nu intru cu treburi nefăcute în anul ce vine. Şi cum trebuia început cu cele mici să mă antrenez pentru cele mari, am zis că e obligatoriu să repar pe goguţă maică cel bătrân. Acesta ar fi laptopul cel vechi căruia i-am desprins 2 taste când am insistat să-l curăţ cu aspiratorul la ultima dezinsecţie generală a casei.
Aşa că am băgat nasul într-un service de pe strada mea centrală şi i-am zis unui băiet ce belea a căzut pe capul meu. Menţionând eronat că nu am rupt tastele, doar au sărit.
”Păi haideţi cu el doamnă ş-om vedea”.
S-a dovedit însă că cele 2 taste nu erau sărite ci se şi rupseseră două picioruşe. Cu alte cuvinte le lăsasem oloage.
Şi ce face puţică de la service ca să-mi demonstreze că el are dreptate (rupte) şi nu eu (sărite)?
Scoate şi a treia tastă, să-mi arate el mie the way the cookie crumbles!
S-a chinuit vreo 20 de minute să o pună la loc, ar fi trebuit să renunţe din prima secundă. Nu de alta dar are şi goguţă maică mândria lui, chit că e un sprinten matusalem. Şi trebuie să-şi demonstreze mândria şi neatârnarea cu orice cost. Chiar şi costul pierderii tastei ”m”.
Ca să-mi demonstreze cât e de genial, băietul a avut şi tupeu să-mi dea sfaturi. ”Sfatul meu personal doamnă e să vă cumpăraţi o tastatură nouă”. Doar faptul că-s o toantă sentimentală şi îmi e tare greu să renunţ la el, mai ales că mi-a fost prieten bun în ultimii 7 ani, m-a împiedicat să i-l fac guler. Măcar să am ce înlocui complet, dacă tot mă pun pe înlocuit!
M-am întors pe călcâie ca o doamnă ce sunt şi i-am aruncat peste umăr vindicativ:
”Sfatul meu profesional e să nu vă mai băgaţi dacă nu vă pricepeţi!”

Aşa că m-am dus bou la service cu două taste-n mână şi am venit vacă, ţinând în mâna jilavă de emoţii homicidale trei taste.

În căutarea norocului pierdut

2011-12-30T12:49:00.000-08:00

Românul e profund religios.
Românul nu e superstiţios.

Am auzi a doua sentinţă de la o doamnă etnolog, invitată în data de 30.12.11, ora 22.30, pe TVR2. Vorbea, frumos de altminteri despre tradiţiile de anul nou. Şi spunea cu aplomb că nu suntem un neam superstiţios. Cred că stimabila doamnă nu s-a uitat în ultimele zile câtuşi de puţin la tv.
Ar fi văzut câţi oameni ”cu stare” şi-au pierdut starea la vrăjitoare, fiindcă, nu-i aşa, sunt şi nesuperstiţioşi şi tare credincioşi. Păcat că nu lansează vreo mâţă de jucărie neagră pe Magheru să vadă câţi şoferi vor băga în marşarier fără să gândească. Păcat că nu saltă chiloţii unor pipiţe să vadă cât de roşii sunt, ca să le poarte noroc. Regret, nu găsesc hieroglifa chinezească. Păcat că nu pune pe masă nişte pui/ curcan. O să aibă surpriza să îl găsească intact la finalul petrecerii dacă îs numai români adunaţi. Păcat că nu se analizează câţi oameni cred în horoscop mai mult decât în cotaţiile bursei. Păcat că nu varsă o solniţă. Păcat că nu lasă paharul de vin/ şampanie/ whatever pe jumătate gol la o masă festivă. Sau nu încearcă să dea noroc cu apă. Sau să îndrăznească să nu spele o batistă de Paşti.

Mi-ar plăcea să o aud justificând toate eresurile. Sincer!

Educatio in integrum

2011-12-29T04:07:00.000-08:00

http://www.facenews.ro/stiri/cu-ajutorul-lui-marinica-am-strins-450000-de-euro-s-93214.html

”Îl cheamă Marinică. Marinică Am¬bro¬se. Are 3 ani jumătate şi locuieşte în satul Crasna, din judeţul Vaslui, într-o cămăruţă, alături de părinţii săi şi de cei trei fraţi mai mari. Bă¬ie¬ţelul, e imaginea campaniei „Lăsaţi-mă să învăţ", lansată de trus¬tul Intact.”

Recunosc, în România o mulţime de creiere cu potenţial de excepţie sunt lăsate în paragină, numai Dumnezeu ştie câte genii putrezesc la oi sau în mine sau la turnat betoane. Asta fiindcă părinţii nu şi-au putut permite să îi trimită la şcoală fiindcă mai aveau o ciurdă de copii în bătătură.

Până acum 150-200 de ani, copii erau cu adevărat bogăţia unei case: mână de lucru ieftină asupra căreia părinţii, mai ales tatăl aveau puteri discreţionare, cu ajutorul cărora gospodăria se putea tocmi mai simplu şi mai comod. Dar timpurile au trecut, calitatea primează asupra cantităţii. Un om cu un tractor second hand merge de la 500 la 2000 de euro. Şi îl ai câţiva ani buni dacă îl îngrijeşti. 3-4 copii în curte te vor costa mai mult într-un an de zile, dacă stai să calculezi cât bagi în îmbrăcăminte, încălţăminte şi mâncare. Jucăriile nu intră în calcul, că dacă i-ai făcut pentru muncă, jucăriile nu se justifică. Ce păpuşi/ maşinuţe etc? Uite colea 3 cârpe înnodate, ajung până te ridici în picioare şi poţi să pui mâna pe ceva să munceşti.
La bloc e şi mai simplu, nu ai nicio muncă a câmpului la care să îi trimiţi şi nici nu există alte munci pe care să le poată executa care să justifice o târlă de copii. Desigur dacă ai 2 neuroni funcţionali şi nu te gândeşti la alocaţii ca fiind o sursă de venit de care poţi să depinzi.

Nu neg nici necesitatea demersului trustului Intact şi a celorlalte organizaţii care încearcă (cel puţin declarativ, nu le-am căutat la conturi) de a educa copii din mediile defavorizate. Aceşti copii nu au nicio vină că au venit pe lume aduşi de părinţi iresponsabili.

Dar nu ar fi mai simplu şi mai eficient să educi nu copii ci părinţii? Nu ar fi mai simplu să le speli ţărâna din urechi şi să le scoţi tâmpeniile din cap? În definitiv e cât se poate de simplu:
- ai resurse pentru un copil, faci un copil
- ai resurse pentru x copii, faci x copii
- nu ai resurse pentru copii, nu faci copii!

Nu te fute ca iepurii şi nu turna copii pe bandă rulantă în ideea că ”Dumnezeu dă!” Dumnezeu te ajută, dar NU bagă în traistă! Iar pe lumea ASTA sunt peste 7 miliarde de suflete, pe care să ajute mai repede şi mai eficient? Nu e mai simplu ca în loc să laşi exclusiv în grija lui totul să te zbaţi pentru tine şi ai tăi? Da, ştiu, rugăciunilor li se răspunde absolut INVARIABIL! Dar celor mai multe, li se răspunde negativ. Ţine minte asta înainte de a te baza pe mila publică!

Ar trebui educaţi oamenii că să faci copii pe care să îi trimiţi pe străzi nu e o soluţie. Are dreptate deputatul care a propus să fie amendaţi şi cei care dau de pomană bani nu doar cei care cerşesc! Dând bani, nu rezolvi nicio problemă! Doar creezi o problemă!
”Bunii” creştini care dau de pomană celor cu handicapuri reale sau mimate cu multă îndemânare uită următoarele:
- dând azi un ban, creezi premisele aşteptării ulterioare
- dând bani celor care cerşesc, nu alini o durere, finanţezi de fapt crima organizată
- dând bani unui copil amărât (care câştigă de fapt echivalentul unui salariu mediu pe economie în fiecare zi, maxim la două zile) nu îl ajuţi pe el. Cei care vor cheltui banii vor fi părinţii sau capii reţelei şi NU îi vor cheltui în folosul lui!
- dând bani unui copil amărât vei săpa adânc în creierele ”jmechere” faptul că există o piaţă de proşti de muls. Aşa că vor comanda / trafica mai mulţi copii sau bătrâni. Sau şi mai rău, vor ”crea” ei înşişi, prin metode de un barbarism greu de imaginat handicapurile care te înduioşează până la lacrimi!
- nici măcar nu îţi răscumperi păcatele făcute peste zi/an. Fiindcă banul pe care-l dai nu izbăveşte ci înfundă mai rău în marasm!

Aşa că mai bine educaţi părinţii să nu facă mai mulţi copii decât îşi pot permite! Şi o să se reducă mult presiunea socială!

Bambi şi idioţii

2011-12-23T12:11:00.001-08:00

De multe lucruri pot fi acuzată pe lumea asta, mai puţin de lipsă de imaginaţie. Cei care mai citesc pe blogul meu ştiu asta. Prietenii ştiu şi mai bine ce imaginaţie debordantă şi ameţită pot avea.
Cu toate astea teoriile conspiraţioniste mă depăşesc. E peste puterile mele să achiesez la toate tâmpeniile alea. Una dintre cele mai mari tâmpenii e cea legată de Walt Disney, farmazonul, cel care a trăit pentru a perverti copii de pretutindeni. O secţiune specială e legată de filmul Bambi cel care ne-a cam lăsat şi pe noi în lacrimi în copilărie. Cum tocmai îl reia Antena 1, chiar am cum să-l comentez. (Recunosc. L-am uitat.)
Teoria conspiraţiei susţine că Disney a fost un nemernic care s-a folosit de desenele într-un mod neprincipial. Despre Bambi – şi acum mă bazez pe memorie – se spune că promovează familiile disfuncţionale, că încurajează uciderea mamelor şi încă altele. Se bazează desigur pe scena uciderii mamei lui Bambi.

Eh. Acum mă uit la Bambi şi i-aş lua la palme cu mult drag. Şi pe ei şi pe moş Disney.
Pe ei fiindcă spun tâmpenii majore. Nu văd nici un fel de mesaje subliminale care să îndemne la uciderea nimănui, nu văd nimic care să îndemne copii să se ucidă între ei sau adulţii să violeze prunci. Mai mult, tema orfanului e o temă recurentă în literatura orală şi scrisă de pretutindeni. Sunt poveşti, cărţi, poeme dedicate modului în care copii orfani se ridică deasupra condiţiei lor şi fac fapte de vitejie şi eroism. Poate şi ca super compensare.

În schimb, numai tâmpenii! De la un cap la altul!
- căprioarele fată prin mai. Iar toamna sunt deja suficient de mari, oricum nu mai au de prin septembrie pete, ca să nu mai depindă de laptele matern. Chiar dacă mai stau până în primăvara următoare în apropierea mamelor lor.
http://en.wikipedia.org/wiki/Red_deer#Breeding.2C_gestation_and_lifespan
- idioţenia cu ”mie n-or să îmi placă niciodată fetele/băieţii” e specifică societăţii europenizate şi moderne. În societăţile tradiţionale, chiar dacă sexele sunt separate, nu se întâlneşte repulsia pe care o cultivă presiunea societăţii. Şi în natură, cel puţin în cazul animalelor europene unde se presupune că ar trăi Bambi, majoritatea animalelor au ritualuri de curtare în care masculii trebuie să cucerească şi să apere femela.
- căprioarele trăiesc în haremuri, nu în unităţi familiale de tip mama şi cu tatăl
- masculii nu vor interveni niciodată să salveze un pui lipsit de mamă. Nu au acest instinct.
- taţii îşi alungă progeniturile masculine şi uneori nu ezită să le bată/ ucidă dacă proprii plozi vor să le ia haremul
- niciodată o căprioară aflată la prima fătare nu va făta 2 pui.

Astea fiind spuse şi zise, nedumerirea mea e alta:
CUM MAMA DRACULUI POŢI SĂ MAI UCIZI O CĂPRIOARĂ DUPĂ CE AI VĂZUT BAMBI ŞI AI LĂCRIMAT CÂND L-AI VĂZUT PE PUIUŢ RĂMAS SINGUR PE LUME?
Cum mai poţi să faci un grătar în pădure după ce vezi incendiul care distruge casa acelor animale drăgălaşe?

Tradiţii cre(ş)tine

2011-12-19T11:46:00.000-08:00

Urăsc Crăciunul!

E doar acel moment minunat din an în care se adună toată familia în jurul stârvului porcului ca să se certe gospodăreşte.

Demonul vizionar şi Vodă cel drept-credincios

2011-12-18T13:06:00.000-08:00

Am învăţat atât la limba română cât şi la istorie că fiinţa naţională s-a cristalizat în jurul nucleului ortodox. Şi că ortodoxia a fost cea care ne-a format ca neam. Că toate trăsăturile morale bune ale neamului izvorăsc din interacţiunea cu biserica ortodoxă.
Nu am să neg că identitatea naţională a avut o puternică componentă creştin ortodoxă. Dusă chiar până la tâmpeală naţională, noi fiind cei buni, ei fiind cei răi, vicleni, uneltind cam ca-n Road Runner să ne lase fără crucea de pe turla bisericii şi din ţintirim şi fără glia străbună.
Şi totuşi stând eu strâmb pe canapeaua mea şi încercând să judec drept, istoria celorlalţi e cel puţin la fel de glorioasă ca a noastră. Iar prezentul mult mai bun. Toate celelalte state europene din UE, cu excepţia grecilor şi a bulgarilor sunt fie catolice, fie protestante. Iar identităţile lor naţionale au puternice componente creştine. Poate chiar mai puternice decât ale noastre. Şi cu siguranţă mai active faţă de societatea civilă.
Doar că noi ne-am îmbătat cu apa stătută a luminii Bizanţului şi am pus anatema pe progres.
A existat un moment în istoria noastră când lucrurile ar fi putut sta altfel. Şi o Doamnă care ar merita să fie între cei 100 de mari români, dacă nu ar fi asociată în mentalul colectiv cu răul. Această Doamnă a fost Doamna Clara, mama lui Vlaicu Vodă. (Cel care a fost olecuţă catolic până nu a se converti la ortodoxie.) Doamna Clara a beneficiat de un profil demonic în drama lui Davila, având toate premisele pentru a fi dracu-n fuste în mentalul colectiv.
Deşi de naţionalitate maghiară, Doamna Cara a fost o mare româncă. Cu viziune europeană, a încercat să lege destinul Ţării Româneşti de Europa creştină, catolică şi papală. Intervenţia lui Vlaicu reuşeşte să anihileze legarea României de toate celelalte state latine din Apus. Vlaicu a preferat, desigur influenţat şi de unchiul său, Nicodim, să-şi joace cărţile alături de Bizanţ. A reuşit astfel să ne condamne la un marasm pe care îl purtăm cu mândrie ortodoxă şi de care nu reuşim să ne dezicem.

Doamnă, scuzele mele individuale!

Felinarul roşu din prova

2011-12-18T10:53:00.000-08:00

”Şi nu România, din neputinţă, a legalizat prostituţia, nu România, din neputinţă, a legalizat consumul de droguri", a spus Băsescu, potrivit Mediafax.

Foaie verde ş-o sipică
Ce-i mai mică şi mai mică
Decât puţa de furnică?

Folie verde de teflon
Răspunsul e epsilon.

Prima meserie apărută pe lume a fost prostituţia. Sau cel puţin aşa am învăţat eu la şcoală. Interesantă chestie, să aflu că schimbul sexul contra avantaje materiale a fost antedatat oricărei diviziuni a muncii. Pe când omenirea era încă tânără şi amintirile mai proaspete, sexul şi religia mergeau mână în mână. Şi cu toate că latrina era în fundul curţii, că regele te trimitea pe zidurile cetăţii direct din îmbrăţişarea dulce a soaţei/ iubitei, că mâncai carne o dată pe lună, că aveai o rochie o viaţă, că n-aveai poşetă Gucci sau parfum Chanel, că te spălai pe faţă cu săpun de casă şi nu-ţi hidratai tenul cu ulei de argan, că speranţa de viaţă era de vreo 30-50 de ani (Jesu, ce babă venerabilă încep să devin!) oamenii erau mai fericiţi şi mai mulţumiţi.
După care şeful direct al lui Saul n-a avut minte şi l-a trimis pe drumul Damascului şi s-a terminat tot.
Brusc religia a rupt-o cu sexul. Şi fericirea s-a dus pe apa sâmbetei.
Că e mai simplu să declari sexul anatemă, să ţii oamenii pe apă şi posmagi, să cultivi sentimentul general de vină şi auto-ură.
De atunci autorităţile statului de drept sunt în război cu fetele vesele. Desigur, scoţându-le activitatea în afara legii, spre a face pe plac autorităţilor religioase, nu stârpeşti problema. Ci creezi măcar 10 în plus.
Aceleaşi autorităţi religioase care ostracizează prostituţia, ostracizează şi sexul, inclusiv cel marital. (Câtă vreme preoţii sfătuiau pe femei acum mai puţin de un secol jumătate ca să refuze drepturile conjugale soţilor, după ce şi-au făcut datoria de a naşte unul sau doi plozi şi să cultive sentimentul de vină în bărbaţii legiuiţi că-şi cer drepturile, nu-mi mai ziceţi că e vorba de o relaţie sănătoasă de viaţă.) Nu se face sex lunea, miercurea, vinerea, sâmbăta şi duminica. Nu se face sex în posturi, în săptămâna luminată sau de câşlegi. De mă şi mir cum naiba mai rămâneau grele muierile din alte timpuri.
Dar orice bărbat normal va găsi al dracului de restrictiv regimul de mai sus şi câtă vreme urlă hormonii-n el, va găsi un debuşeu pentru energia sa sexuală. Desigur că acesta vor fi prostituatele, curvele, însoţitoarele plătite, substitutele sexuale, tălăniţele sau pur şi simplu piţipoancele flămânde. Iar actul va fi o dată plătit către femeia care îi goleşte coaiele şi o dată popii care trebuie să îi ierte actul comis tocmai pentru că un alt popă i-a educat nevasta direct sau indirect să spună un nu hotărât nevoilor carnale, ca o bună soţie creştină ce se află.
Un bărbat frustrat sexual va fi un bărbat violent. Acasă, faţă de soţia care spune nu, cum a fost educată sau faţă de copii care au venit pe lume ca să aibă pe ce să se descarce sau care să muncească alături de el. Desigur că va fi violent şi în societate, deci carne bună de tun pentru nobilul care a decis că verii de peste deal se închină greşit lui Dumnezeu, deci trebuie învăţaţi pe calea cea grea cum se face corect închinarea şi cu ocazia asta să îi scape de povara avuţiilor agonisite, că deh, lecţiile sunt pe bani.
O prostituată ilegală, necontrolată şi neapărată în mod corespunzător, fie din prostie, fie sub ameninţare, va deveni un focar pentru 1000 de boli cu transmitere sexuală. Un bărbat infidel e un vector numai bun pentru cele 1000 de boli cu transmitere sexuală.
Banii din prostituţie sunt unul dintre sursele de alimentare ale crimei organizate de pretutindeni.
Fiindcă e o piaţă uriaşă pentru prostituţie, nu sunt racolate doar cele dornice ci sunt răpite şi traficate şi o mulţime de toante naive.

Desigur, niciunul dintre motivele de mai sus nu au vreo relevanţă în faţa moralei creştine (şi ortodoxe pe deasupra) care ne învaţă că e păcat să mergi păcătuieşti. Fiindcă, nu-i aşa, toţi bunii creştini şi cetăţeni ai statului se supun învăţăturilor bisericii şi nu calcă strâmb.
De te şi miri de un de dracu sunt atâtea ”Doamnă singură, aştept domn generos. Accept şi bonuri de masă.” la toate rubricile de matrimoniale.

Dar România, ca stat naţional protestează energic împotriva prostituţiei, combatem fenomenul, (dar rămânem tot cu el nereperat coane Fănică!) şi luptăm cu el, ca la paşopt, cu budigăii în vine!

Cu toate astea, în auritele vremuri monarhice dinainte de marele război, în România ca peste tot în Europa, prostituţia era legală bine merci şi biserica nu se mai ocupa cu înfierarea ei în mod energic.

Prin contrast, Olanda a ajuns la concluzia firească şi normală că fenomenul prostituţiei nu poate fi stopat prin decizii administrative ci doar limitat şi reglementat astfel încât să se evite evaziunea fiscală, finanţarea crimei organizate, proliferarea bolilor.

Că noi nu prea aveam ce căuta în Uniune, nu mai e nici un secret pentru nimeni. Că nu suntem pregătiţi să implementăm şi să aplicăm în viaţa de zi cu zi legislaţia UE, e de notorietate publică. Că suntem precum proverbialul măr putred care contaminează întregul coş este vizibil.

Aşa că, pentru a masca impotenţa noastră şi mai ales a sa, veselul nost cârmaci lansează perdeaua de fum, model Anvers.
Staţi liniştiţi cetăţeni! Nu noi suntem nişte neisprăviţi, Olanda e o ţară de drogaţi şi curve. (De ce însă sunt românce în vitrinele roşii?)

Grinch. Grumpy Grinch!

2011-12-18T09:21:00.000-08:00

Grinch. Grumpy Grinch! Încântată să vă cunosc.
Iar vine Crăciunul şi iar mă umplu regal de nervi.

Conform dex:
Crăciún (crăciúnuri), s. n. – 1. Sărbătoarea creștină a Nașterii Domnului. – 2. Imagine sfîntă care reprezintă Nașterea, și pe care preotul o aduce în casele credincioșilor. – 3. (S. m.) Personaj mitic, moș bun care întruchipează sărbătorile Crăciunului, corespunzînd uneori Regilor magi din tradiția spaniolă. – Mr., megl. Crățun, Crăciun, Cărțun. Origine foarte discutată. Fonetismul din mr. indică un etimon lat., care trebuie să fie lat. creātiōnem, cu sensul de „copil,” ca în sard. kriathone (Wagner 90), v. sp. criazón, cf. sp. crio. Crăciun trebuie să fi însemnat la început „Pruncul Iisus”, care explică și folosirea acestui cuvînt ca nume de botez și de familie, iar mai tîrziu personificarea sărbătorii. Etimonul creātiōnem a fost deja propus, dar cu sensul de „creație” sau „naștere”. (A. Densusianu, Hlr., 262; Jagič, Arch. slaw. Phil., XXXIII, 618; Pascu, Beiträge, 8; Pascu, I, 69). Această soluție nu pare posibilă, fiind negarea directă a dogmei creștinești a Întrupării (născut, iar nu făcut), și fiindcă lasă fără obiect personificarea și fără explicație numele de persoană Crăciun.(…)
În sfîrșit, sensul de „moarte violentă” sau „moarte în floarea tinereții”, propriu rus., pare a se explica prin rom. crăciuni, vb. (a vărsa sînge, a ucide), datorită obiceiului de a tăia porcul în ajun de Crăciun, cf. ți-a venit Crăciunul, „ți-a sosit ceasul de pe urmă”. Pentru originea rom. a sl. cf. Jagič, Arch. slaw. Phil., II, 610; Schuchardt, Arch. slaw. Phil., IX, 526; Berneker 604; Capidan, Raporturile, 182.

Crăciunul, conform dex ar trebui să fie momentul din an în care creştinii ar trebui să prăznuiască naşterea Domnului Iisus. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Interesantă folosirea cuvântului prăznuit. Care duce cu gândul şi la celebrări religioase şi la ospăţul morţilor. După mintea mea puţină şi proastă, de femeie, ar trebui să stăm în biserică, în rugăciune, pentru izbăvirea sufletelor.
În schimb noi prăznuim un alt mort, mult mai important decât Mântuitorul ce se naşte. Da, porcul, căci în jurul lui ne adunăm şi în jurul carcasei lui ne veselim şi umplem maţul, porceşte. Deşi, la cât de buni creştini suntem (păi nu se poate să aşteptăm mamă Crăciunul cu masa goală!) ar trebui să ştim că porcul e animal necurat şi nu ar trebui să fie pus pe masă.

Deuteronomul - A cincea carte a lui Moise Cap. 14
8. Nu se mănâncă porcul, pentru că, deşi are copita despicată, nu îşi rumegă mâncarea; acesta este necurat pentru voi. Carnea acestora să n-o mâncaţi şi de stârvurile lor să nu vă atingeţi.

Afară trebuie să-mi croiesc iar drum printre cete de colindători zdrenţăroşi şi murdari care amestecă d-an pulea colinde. Sărăcia nu e damnabilă, dar jegul da! Iar mi se întinde ostentativ mâna sub ochi ca să nu cumva să uit să fiu mai bun şi mai adevărat. Cum mama dracului să fiu mai adevărată? Ce, în restul anului sunt cumva neadevărată? Apropierea de 25 dec. trebuie să-mi scadă procentul de minciuni din sânge?! Dar e tradiţia să asculţi colinde. Mă jur că în cărţile de folclor pe care le-am studiat se menţionează clar că de Crăciun se colindă pe 24 şi 25 decembrie. Nu de pe la sfântul Andrei!

Oameni cenuşii cară posomorâţi, ca nişte termite, brazii asasinaţi pentru foamea pieţei. În mâna cealaltă cară tone de jucării cu care să îşi răscumpere tăcerile şi absenţele de peste an, considerând ”quality time” fiind cheia unui start bun în viaţă pentru pruncii beneficiari.

Desigur, mulţi dintre aceiaşi care acum îşi burduşesc frigiderele până la refuz şi cară brazi, sunt împotriva asasinării maidanezilor. Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase.

Printre ei şi ai mei. Să recapitulăm. Tot familionul îl are mare. Colesterolul, desigur. În mod clar, ar trebui să ne ferim de cărnuri grase, şunca şi jumările n-ar trebui să apară în meniu. Aşa că, mama a cumpărat NUMAI o pulpă mare de porc, din care a ieşit un lighean de jumeri, o tavă mare de şunci puse cu sare.
S-au mai cumpărat şi vreo 5 pulpe de curcan, ca să iasă cârnaţii buni. Nu mă întrebaţi de ce trebuie să fie pe masa de Crăciun cârnaţi. Am citit şi recitit Biblia. Nu apar nicăieri cârnaţii. Sau şunca. Sau jumările.

Acum 2000 de ani porcul reprezenta un element vital în economia rurală mondială. În China porc sub coteţ = belşug. Da carne, grăsime cu mare putere calorică ieftină, încălţăminte, ferestre şi mingi de fotbal. Iar oasele reprezentau hrana câinilor sau se foloseau în alte scopuri. România s-a ţinut cu obstinaţie de-o parte de evoluţia europeană. Vlaicule, măria ta, sper că eşti fericit cu lecţia dată Doamnei Clara! Aşa că de la eminamentele agrar de la Războiul de Independenţă s-a ajuns la strămutările masive de la sat la oraş după al doilea Război Mondial. Ţăranul transplantat aiurea de pe uliţa lui pe o ciudată şi anormală uliţă verticală a uitat că nu mai are spaţiu şi nevoie de crescut porci pentru Crăciun. Libertatea post 89 nu înseamnă nimic pentru mentalitatea lui. Trebuie să ia cât mai multă carne de porc spre a pune la congelator, să aibă tot anul Ce contează că ai supermarketuri deschise non stop?! Ce mai contează că poţi să îţi cumperi permanent carne proaspătă? Fâs! N-a fost de Crăciun pe masă, nu are nicio valoare sentimentală! Trebuie să facem stocuri, să nu cumva să rămânem fără de crăpelniţă.

De ce naiba nu s-a putut lua în Ajun sau pe 23 o pereche de pulpe de curcan şi o bucată de carne de porc pentru o friptură/ o oală de sarmale/ o oală de ciorbă, beats the hack outa me! Şi şi aşa ar fi fost prea mult!
Aşa pe masă de Crăciun or să fie gustări, şuncă, jumări, tobă, ouă cu unt, brânză, sarmale, cârnaţi, ciorbă, friptură.
După care o să ne plângem că ni se face rău, că intră bila-n grevă, că urcă colesterolul până-n cer şi altele.

După care, desigur, o să jurăm pe roşu că la anul nu o să mai facem tâmpenii. Doar ca să le facem iar şi iar, an după an!

Şoapte pe jumătate

2011-12-13T12:33:00.000-08:00

Iubesc noaptea. Îmi place penumbra, adunându-se seducător în jurul meu. îmi plac contururile estompate, modul în care sunetele parcă se propagă mai greu şi mai tăcut. Norocul meu e că am o vedere excelentă de noapte, de felină autentică nu doar de zodie. Întunericul mi se potriveşte ca o mănuşă. Mă simt cu adevărat liberă. Simt cum mi se ascut toate simţurile şi aud chemarea ancestrală a vânătorii. De-o fi mamut, de-o fi bărbat.

Afară e o vreme superbă. Păcat că se cochetează cu 0 grade Celsius nu cu 25. Acesta-i singurul cusur. E atât de încântătoare noaptea şi ceaţa din întuneric. Lumini blurate, şoapte incomplete, mişcări mai mult ghicite.

Mi-ar fi plăcut să fie vară şi să-mi fii alături, să ne plimbăm prin ceaţă pretinzând că suntem ultimii oameni de pe pământ. Şi desigur, să ne aducem aportul la repopularea lui.

Puşca şi cu limba lată/ Vreau colind ca altădată

2011-12-13T12:16:00.000-08:00

Premisa 1: Am crescut la ţară.
Premisa 2: Memoria mea de lungă durată e destul de bună.

Cumva nu reuşesc să-mi aduc aminte colindele de Crăciun să fi fost cântate aiurea, toată luna decembrie. Îmi aduc aminte cum NUMAI băieţii se pregăteau, cumva pe ascuns, secret de masa adulţilor pentru noaptea asta magică. De pe la un 6-7 începeau să colinde. Se cânta Moş Ajunul, Steaua, se cânta Dar nu uita când eşti voios, române să fii bun. Poate încă vreo 2 sau 3 alte colinde. Fără Ler şi fără Viflaimul Maramureşean. Astea erau ale locului, astea se cântau. Nu se îmbrăcau în costume roşii cu bărbi albe. Nu se maimuţăreau.

Ştiu că toate cadourile conţineau ceva de îmbrăcat, astfel încât să te înnoieşti şi la port nu doar în cuget.

Ştiu că ţăranii din Singureniul meu nu prea se omorau cu postul. Iar de Ignat se cinsteau serios la pomana guiţătorului.

Nu m-am lămurit de ce de pe la Sf. Nicolae trebuie să se agaţe luminiţe-n stradă. Nu m-am lămurit de ce de o săptămână deja o trupă costumată-n Moş Crăciun îmi cântă serenade carrolizatoare. Nu înţeleg de ce ţigăncuşe şi ţigănuşi murdari lălăie deja în mijloacele de transport în comun un fel de colinde colajate şi cu o singură linie melodică în care se amestecă hidos Mării, îngeri, Viflaimuri, boi, magi şi stele. Din nefericire nu din cele verzi.
Nu înţeleg de ce sunt în toate vitrinele brazi tăiaţi şi împodobiţi când încă nu e Ajunul

Şi nu înţeleg de ce nu îmi dă şi mie nimeni o puşcă cu care să predau tot ceea ce ştiu despre Sărbătorile de iarnă, care mă jur, NU au nimic în comun cu vânzările demente şi cumpărarea de tâmpenii inutile dar scumpe.

Tristis amor versus audax amor

2011-12-11T06:59:00.000-08:00

Sex can no longer be the germ, the seed of fiction. Sex is an episode, most properly conveyed in an episodic manner, quickly, often ironically. It is a bursting forth of only one of the cells in the body of the omnipotent ''I, '' the one who hopes by concentration of tone and voice to utter the sound of reality.

Sexul nu mai poate fi germenul, sămânţa ficţiunii. Sexul e un episod, cel mai adesea acoperit într-o manieră episodică, rapidă şi adesea ironică. E o izbucnire a uneia dintre celulele omnipotentului ”EU”, acea care speră că prin concentrarea tonului şi a vocii să şoptească sunetul realităţii.

Elizabeth Hardwick quotes

Bântuind, bântuind, dădui peste citatul de mai sus.
Madam Hardwick, fă Elizabeto, tristă viaţă ai bre! Că sexul este doar un episod, n-o neg. E o imposibilitate biologică să fie o permanenţă de peste 12 ore pe zi, dacă nu eşti prostituată. Iar dacă eşti prostituată, n-o mai arzi ”telectual cu citate de pe net. Dar să ajungi să-l faci şi episodic, şi repejor că mă grăbesc să aflu rezultatele meciului/ se arde ceaiul / să văd cine ce mi-a mai scris pe wallul cărţii mutrelor şi ironic, e o soartă mai tristă decât moartea. Parol madam, dar prefer să nu mă-ngropi că mi-i că o dai în bară şi acolo. Sexul trebuie să fie sămânţa ficţiunii şi un mic germen de altceva. Fie şi pentru endorfinele care ar trebui să fie vărsate în sistem. Când faci dragoste, după mintea şi priceperea mea, ar trebui să fie un început de lume şi de Univers. Să simţi cum explodează supernove, cum se astupă găurile negre şi cum ţâşneşte materia din fântânile albe. Să simţi cum toate celulele, nu doar una singură, se aruncă în gol şi umplu pentru o fracţiune de moment toate adâncurile ce te înconjoară şi te definesc ca o insulă cugetătoare. Să simţi cum te uneşti cu Dumnezeu însuşi, nu doar cu un om. Să simţi cum creezi realitatea vocalizând-o răspicat şi să ştii că eşti auzit, nu să o murmuri înfundat, pe sub colţul basmalei şi să speri că acel cineva care trece accidental prin aşternuturile tale se rupe din propria şoaptă mormăită ca să te audă.

Altminteri eşti doar o vită rumegătoare pe care o fut viaţa şi împrejurările.

Gloaba de cristal

2011-12-11T02:39:00.000-08:00

Viitor de aur ţara noastră are!

Pe ipochimen l-am întâlnit pentru prima oară pe www.cocalari.com. Sincer, n-am avut nervi să îi urmăresc prestaţia în care se lăuda nici cu Maserati-ul şefului nici cu banii habar n-am cui. Ceea ce m-a frapat şi acum şi atunci e privirea ”inteligentă”. Fără să am pregătire medicală solidă, cu tot riscul de a-l discrimina, expresia arborată şi gesturile care l-au consacrat mă duc cu gândul la un uşor retard psihic.
Probabil l-aş fi trecut la categoria de amuzament de-o secundă şi n-aş fi pierdut niciodată timpul cugetând asupra lui dacă nu aş fi citit despre ultima ieşire la rampă.
http://www.libertatea.ro/detalii/articol/Taranul-cu-Maserati-a-avut-viziuni-Iata-care-i-sunt-previziunile-despre-viitorul-Romaniei-368771.html

Iar vin şi-I dau dreptate domnului W. când acesta spune că gorjenii ar trebui analizaţi în mod separat, fiind nu o rasă ci o specie distinctă. Iar dată fiind mărimea Bumbeştiului, aş fi răutăcioasă şi aş zice că ipochimenul (refuz să îmi încarc mintea cu numele real) e şi un bun exemplu în favoarea obligativităţii endogamiei!

Taica Gândacul de Maserati a avut o viziune la ceas de seară, drum la răscruce iar în paharul cu şpriţ de buturugă i s-a arătat viitorul. Sărmana noastră democraţie republicană uzată de prea multe violuri neconstituţionale urmează să eşueze tristă, învineţită şi bine frăgezită într-o monarhie alcoolizată, în care Băsescu cu coroana strâmbă se cinsteşte cu toţi votanţii în timp ce Nuţica Régina probabil aleargă după încă o baterie. (Ce facem însă cu îndelung răbdătoarea Marie? O executăm a la Henric al VIII-lea sau dezincriminăm bigamia? Cât despre Cocoş, găsim răpijor un medic care să reconstruiască un himen şi un preot care să declare nul mariajul pe motive de neconsumare.)

Giacardea!

Congo? Here I come!

Oranj, noul mov

2011-12-11T02:37:00.000-08:00

Cum va arăta viitorul?
Aceasta era întrebarea copilăriei mele, alimentată permanent de revista Anticipaţia şi ce cărţi SF scăpau de cenzura comunistă. Îmi plăcea să îmi imaginez că în anul 2000 România avea măcar o staţie experimentală pe Marte şi una pe Lună. Că cerul era plin de sateliţi locuibili. Că injecţiile nu mai dureau. Că urmau să fie utilizate suficiente surse de energie alternativă încât să înceteze tăierea pădurilor Amazonului. Că în fiecare intersecţie mai răsărită existau staţii de teleportare.
Roz nu?
Între timp am ajuns în 2011 şi mai e o lecuţă până în 2012-ul profeţit de sud-americani injecţiile încă dor ca dracu, doar câţiva roboţi au ajuns pe Marte, Luna încă nu e exploatată, pădurile sunt defrişate în draci pentru maculatură, teleportarea încă nu e fezabilă şi noi ne aglomerăm pe planeta asta care nu prea ne mai poate ţine pe toţi.
Rozul s-a cojit, lăsând în urmă un gri tern şi trist.
Pe care politicul încearcă să-l cârpească cu un oranj populist şi insipid, mult mai înfricoşător decât orice altă culoare.
Cum ar putea fi altfel când cel mai oranj dintre portocalii României iese de la summitul de la Bruxelles arborând o figură ambiguă şi fredonând un cântecel triumfal?
Cârmaciul precedent era vrednic. Actualul e vesel.

Sângeriu în apus e icebergul…

1 Decembrie - Coaiele ca destin naţional

2011-12-03T11:33:00.000-08:00

Parcă şi gaura steagului de la revoluţie a fost un semn pentru ceea ce urma. Timp de 20 de ani am fost futuţi în toate găurile, de oricine a avut vreo fantezie falică. Sau de oricine a avut limba mai alunecoasă, amăgindu-ne cu câte o felatio / un cunlinigus divin, doar ca să ne ia până la final şi virginitatea şi cinstea şi banii.

Aşa că parcă ar trebui să apară pe steag şi coaiele. Doar ne salutăm zilnic pe stradă cu afectuosul şi respectuosul ”Băi coae!”, prescurtare românească, jalnică şi modernistă a fabulosului ”Slavă zebbului tău cel până la genunchi!” din 1001 de nopţi arabe. De 20 de ani suntem necesari dar mereu uitaţi şi lăsaţi de-o parte şi niciodată nu intrăm unde e distracţia şi acţiunea.
Nu reuşim niciodată să ne înălţăm, ne mulţumim să atârnăm penibil şi bălăngănit, mult prea adesea transpiraţi şi iritaţi.

1 Decembrie

2011-12-01T15:07:00.000-08:00

LA MULŢI ANI ROMÂNIA!
Deşteaptă-te române, cât încă mai există ţara.

De ce-mi plac telenovelele indiene

2011-11-28T10:42:00.001-08:00

Îmi pac telenovelele indiene. Mult. Chiar dacă au invariabil subiecte cretine şi personajele nu prea au baze reale.

De ce-mi plac telenovelele indiene?

Pentru costume. Sunt absolut şi iremediabil îndrăgostită de sari-uri. Şi de tunici. Şi de fustele creţe şi colorate din Rajastan.

Pentru că am reuşit să învăţ o brumă de hindi, motiv care-mi dă iluzia că sunt mai aproape de cel de-al doilea frate al inimii mele.

Pentru că sunt structurate în jurul ideii de familie fericită. Da, situaţiile rele sunt mereu căutate dar se termină cu bine şi se creează iluzia unei familii funcţionale fericite. Da, ştiu că e multă propagandă şi că mai mult ca sigur globalizarea, supra-tehnologizarea, agresiunea stilului european de viaţă atacă teribil la rădăcină conceptul clasic al familiei indiene tradiţionale. Sunt perfect conştientă de asta. Dar îmi aduc aminte suficient de bine modul în care au început să apară modificările în familia românească. Momentul de cotitură a fost invazia de filme americane în care copii erau crescuţi de bone, părinţii au unul sau două servicii ca să îşi permită casa din suburbii (aici s-a suprapus cu veşnica fantasmă românească a casei pe pământ), cele 2-4 maşini necesare pentru a merge la serviciu ambii părinţi şi ambii copii, acolo unde era mai mult de un copil în casă. Momentul în care copii au absorbit prin osmoză faptul că e ok să îţi croieşti o carieră în detrimentul a orice. Că e ok să renunţi la familie, să iei tot ceea ce poţi şi să nu dai nimic în schimb dar să ai un portofoliu profesional la care să se închine toţi cruzii tăi ex-colegi. Propaganda pentru păstrarea modului de viaţă tradiţional mi se pare o contra-lovitură legitimă. Şi complet dezirabilă. Şi educativă.

Pentru că tinerii îşi respectă bătrânii iar bătrânii sunt demni de respect. Îmi place cum permanent se repetă valorile din textele lor sacre, fără a cădea în habotnicie. Cum generaţiile mai în vârstă le educă pe cele mai tinere referitor la respectarea vieţii, la respectarea tradiţiilor, la respectarea alegerilor celorlalţi, la necesitatea de a sacrifica ceva, chiar dacă e important pentru tine ca individ, pentru a permite familiei să fie fericite, la respectarea adevărului. Îmi place până şi mdul în care o parte dintre cei răi se căiesc. Pentru că mesajul subliminal e că poţi să ai un moment de revelaţie în care să înţelegi ceea ce e rău în viaţa ta, să te schimbi iar păcatul să îţi fie iertat şi uitat. În definitiv fiecare cerem noi şanse, ne bazăm pe faptul că le vom primi, dar prea arar dăm dreptul la a doua şansă celor din jur care ne-au rănit. (Ştiu, e aproape ironic să spun asta când politica mea e că dacă mi-ai făcut o măgărie cu intenţie o singură dată, eşti şters de la casa sufletului meu.)

Pentru că se roagă împreună. Pentru că respectă ritualurile vechi de 5-6000 de ani cu care au crescut străbunii lor din veac fără să aibă accesele de habotnicie pe care le văd aici.

Pentru că femeile sunt superbe. Sunt machiate cât să le fie subliniată frumuseţea naturală, fără a cădea în excesele vestice. Pentru că nu au sâni falşi. Pentru că nu sunt disperate să-şi mărească chirurgical bustul ca o cheie a fericirii absolute. Pentru că deşi nu sunt gesturi sexuale explicite, nu sunt nici interzise. Nu se face sex în faţa camerei, dar gesturile între soţi au mai multă încărcătură erotică decât ore de sex turbat şi fără sens din filmele americane. Îmi place că se pune accent pe erotism nu pe futai. Că incită la făcut dragoste nu căţelărit cu oricine, oricând şi oricum.

Una mujer como tu

2011-11-26T09:38:00.000-08:00

.
Facebook, twitter, în general orice platforme de socializare care cer atâtea date despre mine că pe urmă orice prieten agreat poate să-mi cumpere la sigur lenjeria intimă favorită mi-s străine. Nu fiindcă aş fi în mod automat paranoică ci fiindcă nu sunt sigură cât de paranoică trebuie fiu.
Nu am reuşit niciodată să înţeleg faza cu tragedia ulterioară spargerii contului facebook. A se vedea ”cazul” unor vedete de carton care au zguduit presa tabloidă.
Cu toate astea mi-am făcut şi eu cont pe cartea mutrelor. Aşa de exemplu am reuşit să particip la întâlnirea de 19 ani de la terminarea liceului şi să iau legătura cu o serie de colegi. Trebuie să recunosc şi faptul că mi-a uşurat enorm viaţa cu mesajele ”X-uleasco, săptămâna asta ai n prieteni care îşi aniversează ziua de naştere”. Acum nu mai e nevoie să ţin minte decât vreo 4-5 zile de naştere.
Nu m-a prins febra plantării de căpşuni, roşii sau prepeliţe virtuale. Nu ştiu să joc CastelVille, Energy MobWars sau măcar online pool.

Aşa că în momentul în care un respectat amic mi-a dat următorul mesaj ”Habar n-ai ce e bun! E cel mai tare site de agatat, ma pentru o femeie divorţată de varsta ta, e mana din Cer”, mi-a picat falca.

”O femeie de vârsta ta”… Frate n-am decât 37 de ani. Nu-s puţini, am încetat să fiu o fragedă fecioară cam de multişor. Cu toate astea refuz să mă dau pe 2 puştoaice de 18 ani. Îmi place al dracului de mult pielea mea, cu toate urmele de vergeturi şi celulită. Cu toate că sânii mi s-au lăsat faţă de acum jumătate de viaţă. Dar încă arată mai bine decât ai mult mai celebrei mele leat, madame Udrea lui Cocoş. Îmi place ceea ce sunt şi ceea ce am devenit mult prea mult ca să mă dau la schimb. Plus că sunt prea căpoasă. Dacă pielea mea îmi e insuficientă, mă îndoiesc amarnic că există vreo operaţie cosmetică care să îmi rezolve problema de coloană vertebrală şi respect de mine. Chirurgia estetică e teribil de utilă pentru reconstrucţia persoanelor care au suferit accidente. Sau pentru corectarea unor defecte care au impact asupra stării de sănătate. Nu merci, pusul de ţâţe false, liposucţia, nu merci, astea nu-s de mine. Am renunţat până şi la micşorarea chirurgicală a ţâţelor pe care mi-o doream pentru 40 de ani când am citit care sunt riscurile asociate. Se pare că operaţia de adăugare e mai simplă decât cea de eliminare… Asta e, ghinion de neşansă şi soartă crudă.

O altă întrebare care mi-a răsărit în minte e cea legată de agăţămente. De ce ar trebui să pierd vremea să agăţ pe habar n-am cine pe internet când întâmplător deja am lângă mine pe bărbatul pe care l-am aşteptat o viaţă? Bun, cel care mi-a dat sfatul binevoitor nu ştia decât de divorţ, nu ştia şi de iubirea care îmi luminează fiecare secundă a vieţii. Dar de ce e de presupus că m-ar interesa să ”agăţ” pe cineva?

Postul şi prostul

2011-11-24T03:53:00.001-08:00

De ce m-oi mai fi enervând? Desigur întrebarea e retorică.

Repet, mă consider o persoană credincioasă, chiar dacă nu prea bisericoasă. Dar politicienii noştri au reuşit iar (şi din nou) să mă şocheze şi să mă enerveze.
Ultima gogoriţă? Drumul la Rusalim. Bine frate, te duci în Israel că ai de discutat la cel mai înalt nivel. Dar din ce am citit eu în cartea de geografie şi în cartea de istorie, centrul politic al statului ebraic e Tel Aviv, nu Ierusalimul. De acord că dacă eşti credincios şi ai ajuns în Israel e dezirabil să treci şi pe la Ierusalim. O să îi creditez a priori pe guvernanţi cu o doză suficient de mare de credinţă. (Dar în ruptul capului nu mă pot abţine să nu întreb, dat fiind că au jurat pe Biblia ortodoxă: Da” cu porunca a 7-a cum rămâne?) Ceea ce ştiu eu despre pelerinaje e că se fac în tăcere, fără paradă, fără martori şi mai ales fără televiziuni. Şi pe banii personali. De ce trebuie să plătesc eu ca să dea madam Udrea acatiste la Zidul Plângerii? (Cum pana mea poate fi cineva atât de cretin încât să dea acatiste la Zidul Plângerii??? E un artefact care ţine de o altă religie. E ca şi cum m-aş duce eu la templul zeiţei Kali în Mumbai şi aş da acatiste! WTF?)

Later edit: Am greşit, sediul guvernului e la Ierusalim. Cad întrebările legate de hagialâcul pe bani publici, rămân întrebările legate de prezenţa presei într-o vizită privată, efectuată de persoane publice dar în ”civilie” în locuri unde credinciosul trebuie să fie singur cu Dumnezeu.

Coroborez cu declaraţia dragului de ministru Igaş. ”.”
Suntem o ţară ortodoxă, mai mult de ochii soacrei şi pentru şou decât din credinţă adevărată. (Repet, nu pot să văd credinţa în îmbulzelile de la zilele de hram şi zilele sfinţilor mai importanţi. Chiar cred oamenii ăia care se calcă în picioare pentru a pupa nişte moaşte/ a lua paşte cu 10 secunde înaintea vecinului care a ajuns în aglomeraţie cu 1 secundă înaintea ta, că se vor mântui mai degrabă? Cum se împacă ”iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” cu coatele înfipte ca arme albe în ficaţii celorlalţi credincioşi mai puţin versaţi în folosirea extremităţilor în scopuri agresiv-pasive?)
În perioada interbelică eram tot o ţară ortodoxă. Cu toate astea fetiţele vesele lucrau legal, cu condicuţă, cu examene medicale, plătind taxe către stat nu taxe de protecţie către băieţi deştepţi.
Acum ţinem cont de părerea bisericii.
Cum rămâne cu părerea bisericii în următoarele domenii:
- căsătoria fetelor la vârste foarte mici: în Biblie e permisă.
- pedepsele fizice aplicate copiilor: sunt permise, chiar încurajate
- bătaia aplicată de soţi soţiilor: este permisă, chiar încurajată
- şi preferata mea: incestul: conform tradiţiei orale, te aşteaptă un sector special în iad, poziţia oficială a bisericii fiind categorică, e păcat mortal.
Ia încearcă să-ţi măriţi fiica minoră, te vei trezi cu dosar penal, chiar dacă o susţii p-aia cu ”tradiţie culturală etnică”.
Ia încearcă să-ţi disciplinezi odrasla care urlă în magazin de se cutremură rafturile că vrea nuş ce rahat pe perje. Imediat va veni protecţia copilului să verifice cum e cu relele tratamente aplicate minorului. (Evident, aceeaşi protecţie a copilului nu face prea multe pentru plozii minoritari care cerşesc, unii teribil de agresiv!)
Ia încearcă să-i dai nevestei una peste bot (sunt femeie, să mă ierte Dumnezeu, dar am văzut cazuri în care alte femei se comportă precum nişte copii mici râzgâiaţi care efectiv cer câteva palme la posterior ca să le urce mintea la cap). Dacă tipa chiar te-a scos din minţi şi a făcut tot posibilul să îţi anuleze circuitele, atunci să te ţii circ cu poliţia şi viitoare probleme legate de expuneri stradale! (Da, te va lăsa în curul gol!)
Ia încearcă să-ţi convingi vreo rudă cosangvină de rangul 1, cu minima condiţie de a fi majoră, să facă sex cu tine. Nu va avea nicio autoritate competentă nimic de zis.

Cum respectăm părerea bisericii aici?

Aşa că păstrăm în continuare prostituţia ilegală. NU se scoate la iveală o mare din economia subterană. NU vor putea fi impozitate o mulţime de venituri ilegale.
Fetele NU vor putea fi controlate dpdv sanitar. Încurajăm înfiinţarea şi activitatea reţelelor de traficanţi de carne vie.
Dacă am respecta tradiţia religioasă cu adevărat, fetele şi-ar căuta meserii mai bune deoarece nu le-ar căuta nimeni. Fiindcă, desigur dreptcredincioşii nu au ce căuta la femei de morală îndoielnică, pentru a nu se sminti şi nici la femei curate pe care să le smintească cu păcatul lor.

Per total, e circ ieftin

Salutări de la tine!

2011-11-22T00:26:00.000-08:00

Sunt Mark Dr.Vincent, Manager de Contabilitate Departamentul de Audit al (Credit Suisse Bank) de la: Anglia clasificatorului One Cabot Square, Londra E14 4QJ am scris tu despre o propunere de afaceri care va fi de un beneficiu imens pentru ambele dintre noi.. În departamentul meu, fiind asistent manager Londra Mare, Biroul regional, am descoperit o sumă de 16.500 lire sterline, 000, 00 milioane de euro (Şaisprezece punctul cinci sute de mii milioane de lire sterline), într-un cont care aparţine unuia dintre clienţii noştri străini Tarziu de afaceri dl Mogul Mosies Saba. un miliardar, un evreu din Mexic, care a fost o victima a unui accident de elicopter la inceputul anului trecut, omorandu-l si membri ai familiei. Saba a fost de 47-ani-old.Also în elicopter în momentul accidentului a fost soţia lui Adela Tuachi, fiul lor Avraham (Albert) şi fiica-in-law. Pilot a fost, de asemenea, ucis.

Alegerea de a contacta vă este trezit de la natură geografică de unde locuiţi, în special din cauza sensibilităţii a tranzacţiei, precum şi confidenţialitatea aici. Acum, banca noastra a fost de aşteptare pentru oricare dintre rudele să vină-vă pentru a pretinde, dar nimeni nu a făcut asta. Eu personal nu au avut succes în localizarea rudelor, am să vă ceară consimţământul să vă prezentăm ca o rudă / Va Beneficiar pentru a decedat, astfel încât veniturile din acest cont în valoare de milioane de lire sterline 16.500,000,00 pot fi plătite cu tine.

Acest lucru va fi debursate sau partajat în aceste procente, 60% pentru mine şi de 40% pentru tine. Am asigurat toate documentele legale necesare care pot fi utilizate pentru copierea de rezervă această afirmaţie facem. Tot ce am nevoie este să completaţi în numele dumneavoastră la documentele şi legaliza-o în instanţă aici pentru a vă dovedi ca legitime de beneficiar. Tot ce am nevoie acum este cinstit de Cooperare, confidenţialitatea şi încredere pentru a ne permite vedea prin această tranzacţie. Îţi garantez că acest lucru va fi executat sub un regim legitim care vă protejează de orice încălcare a legii.

Vă rugăm, furnizaţi-mi următoarele, după cum ne-am 7 zile pentru a rula prin intermediul. Acest lucru este foarte URGENT PLEASE.

1. Nume complet:
2. Dvs. directe număr de mobil:
3. Adresa dvs. de contact:
4. Ocupaţia:
5. Vârsta / Sex:

Având în trecut printr-o căutare metodic, am decis să vă contacteze în speranţa că veţi găsi această propunere interesanta. Vă rugăm pe dumneavoastră de confirmare a acestui mesaj şi care să indice interesul dumneavoastră vă va furniza cu mai multe informaţii. Endeavor să să-mi spuneţi dumneavoastră decizie, mai degrabă decât tine mă aşteaptă.

Va rugam sa răspuns la meu privat de e-mail aici,
: Dr_vincmark2@hotmail.com

Diez 31 diez şi prea multe minute incluse

2011-11-16T13:30:00.000-08:00

Cercetătorii de toate naţionalităţile pe care-i citează cotidienele ”quality” ne spun că pe la ora 9 pm bărbaţii devin irascibili şi ciufuţi. Aşa că au nevoie ca femeile din viaţa lor să le ofere armonie şi să le sursure ceva la ureche cântece de leagăn care să îi ajute să treacă peste momentul critic. Iar dacă femeia îşi joacă bine cărţile (după ce n ore sunt femeie de carieră, vin acasă, pun pălăria de gospodină, fac mâncare, aspir, şterg praful şi spăl podele, vase şi băi, dacă-s prunci în zonă mai trebuie şi lecţii făcute, întrebări puse şi alte chestii d-ale mamelor iar în plus tre să mai şi legene bărbatul că d-aia e bărbat în casă) are şanse să primească şi ceva bunga bunga. Asta presupunând din capul crucii că e suficient de super-woman să mai aibă energie să-şi despartă picioarele şi să mai zică ”ahh”.

Unii bărbaţi sunt mai puţin norocoşi decât alţii. Simt şi ei pe la aceeaşi oră depresiile masculine zilnice, dar neavând o femeie în dotare care să îi legene iar gonflabilele nu o pot face, se află într-o mare dilemă. Căreia în mod accidental companiile de telefonie i-au oferit o formă de ieşire. Cele jdemii de minute incluse, acordate fără un consult psihiatric prealabil, cuplate cu celebra combinaţie #31#, pot fi folosite aparent judicios pentru a suna până dai de o voce feminină agreabilă. Care la auzul unor cuvinte romantice precum ”vreau să-mi bag pula-n pizda ta” să-şi intre imediat în rol şi să îi aline angoasele existenţiale.

Cei mai puţin norocoşi dintre ei formează numărul meu când sunt la calculator.
De ce zic că sunt ghinionişti de-a dreptul?
Fiindcă al meu calculator e conectat permanent la internet, deci e la un click distanţă de youtube şi de acolo la încă 10 secunde de tastat şi încă un click de dragul de Wagner şi ale lui walkirii.

Sau de muzica pusă de DJ Cotco la ceas de taină.

Şi sincer, mă întreb cum o fi, să ai puţulica* sculată (relativ vorbind) să stai liniştit pe scaunul/ canapeaua personală, cu o băutură la alegere în apropiere, o mână în chiloţi, mângâindu-ţi ce găseşti în zonă şi cealaltă mână pe telefonul mobil, gata să-i şopteşti cuvinte dulci unei norocoase conjuncturale şi în loc să primeşti mulţumiri că ajuţi la începerea unei noi ere digitale, să ţi se facă educaţie muzicală cu muzică nemţească de operă şi hard rock. Merged.

*În accepţiunea autoarei, precum penisul e ceva pe la juma de pulă sau sub, puţa e ceva mai puţin decât un penis, puţica înjumătăţeşte puţa şi puţulica mai împarte la încă un doi. Deci doamnelor, nu uitaţi să aveţi la îndemână o lupă sau atropină ca să puteţi vedea ceva.

Exerciţiu de demagogie

2011-11-13T09:48:00.001-08:00

Această scrisoare a ajuns în căsuţa mea poştală prin august. Adresa era cea corectă, doar de destinatar nu auzise nimeni în bloc.

Şi cum nu reprezintă corespondenţă privată şi nu conţine numele adresantului îmi permit să o postez aici, chiar dacă o fac cu multă întârziere.

Refuz să comentez ceea ce mi se pare un exerciţiu perfect de demagogie, chiar dacă aş avea de comentat mai mult de o pagină.

Viitorul sună la Vodafone. Şi spune că mai vrea clienţi

2011-11-13T09:07:00.000-08:00

Îmi place enorm reclama de la Vodafone cu pruncii.

Şi realizarea e făinuţă, şi efectele speciale sunt bunuţe. Dar replica finală a lui Cerebel face toţi banii. ”Mai vreau copii”.

Părerea mea e că cineva din board-ul Vodafone a aruncat un ochi pe previziunile demografice ale României şi pe celălalt asupra preferinţelor românilor şi a ajuns la o concluzie măreaţă:
- Populaţia scade şi îmbătrâneşte
- Populaţia devine refractară la achiziţia de noi telefoane/ numere de telefon
- Populaţia devine mai refractară la modificarea planurilor tarifare
- UE impune scăderea tarifelor
- În noua generaţie nu e sănătos să se pună bază pentru asigurarea unei pensioare decente.
Presupun că după ce a rumegat 20 de secunde asupra rezultatelor a mugit de-au zăngănit şi literele de pe clădire:
- Băăăăăăăă, nouă cine ne mai plăteşte pensiile? Că ăştia sunt din ce în ce mai puţini şi mai mofturoşi. Faceţi băăăăăăăăăăăăăăăă un spot prin care să stimulaţi creşterea numerică a populaţiei până n-ajungem să studiem cazul cerşetoarei Onasis la ultimul team-building înainte de pensie!

Ma-me-mi-mo-muuuu

2011-11-13T09:04:00.000-08:00

Dacă oamenii s-au chinuit să comenteze, mi s-a părut logic şi normal să răspund.
Se pare că m-a chinuit talentul. Şi cu asta am obţinut confirmarea faptului că-s cea mai computer challenged dintre bloggeri

Pisicanalizare

2011-11-11T01:13:00.000-08:00

De fiecare dată când îmi aduc aminte ce am visat, dacă nu-mi place visul replica spusă pe un ton foarte hotărât e ”vise de noapte maică, vise de noapte”. Dacă-mi place ce am visat, replica spusă pe un ton oarecum pios, ”semne de la Dumnezeu maică, semne de la Dumnezeu drăguţul”.

Azi dimi am primit semn de la Dumnezeu drăguţul.

Se făcea că eram undeva mişto, cu vagi influenţe Balcic, cu o burtă până la gură pe care se odihnea relaxat Goguţă-maică made by Fuji. Şi pe când eram eu ocupată să pozez o broască ţestoasă ciudată foc, cu nişte picioare lungi ca ale Claudiei Shiffer, o persoană rea, nu dau amănunte, m-a încuiat într-o grotă falsă. Ghinionul persoanei sus numite e că eram familiarizată cu locaţia şi ştiam cam ce se găseşte prin ea. Şi m-am uitat la suficiente filme cu survival in the wild. Aşa că m-am apucat de scotocit şi prăiduit (raid+prădat) temeinic locaţia. Cel mai mult m-a bucurat că am regăsit o lamă de javelină din epoca de piatră, (una dintre acelea după care am oftat neconsolată la Muzeul Militar Naţional şi de lângă care a trebuit să fiu luată pe sus că începuseră nişte muzeografe să-şi facă de lucru pe lângă mine, să identifice oarece pete şi urme de praf, nu de alta dar să ţină sub strictă observaţie suspecta care lăcrima în faţa lamelor de javeline şi vârfuri de alte obiecte contondente). Aşa că mi-am sacrificat două degete de la mâna stângă, legând cu un şnur de piele udă o bucată de lemn şi vârful de javelină realizând un frumos stabbing implement, vorba lui Bear Grylls. Şi am mai găsit un minunat colier de perle, luuuung de vreo 3 m şi ceva, pe fir de argint, numai bun de transformat în nunceag.

Aşa că atunci când a apărut persoana cea rea, care-şi freca mânurile în aşteptarea a ce rău îmi va face, m-am prostit cu acel colier, pleznind-o de câteva ori, distrăgându-i atenţia de la mâna mea stângă, până a ajuns în apropiere (close range) şi zbang! i-am băgat frumoasa lamă în inima aia neagră şi m-am tirat cu un zâmbet de mâţă care a primit acces nelimitat la rezerva internaţională de smântână.

La mulţi ani domnule preşedinte

2011-11-04T10:10:00.000-07:00

Deşi nu-mi place, trăim într-o republică prezidenţială. Al cărei preşedinte îşi serbează azi ziua.

Deci, ca orice român, mă simt liberă să transmit - în gol - um mesaj de urări din suflet preşedintelui meu.

La mulţi ani! Să prindeţi măcar atâţia ani precum străbunica mea! Desigur tot atâtea boli să vă întunece ultimii ani!
Să vă văd trăind dintr-o pensie nu mai mare decât cea a bunicii mele.
Să mergeţi cu RATB-ul şi CFR-ul sau microbuzele din punctul Bucureşti în orice alt punct al ţării. Ca să vă bucuraţi de aceleaşi drepturi pe care le au bătrânii noştri.
Să consultaţi zilnic mercurialul pieţelor să vedeţi de unde vă puteţi în aceiaşi bani să vă luaţi un măr în plus. Să staţi cu ochii pe calorifere şi să vă mai puneţi o haină-n plus fiindcă nu vă permiteţi să daţi drumul la căldură fiindcă nu mai primiţi niciun fel de sprijin.

Să trăiţi la fel de bine cum trăiesc majoritatea votanţilor!

La Hanu Fulgerat - Arati - 03

2011-10-21T16:32:00.001-07:00

Dracul sau Dumnezeu îi călăuziseră cuţitul în mâna grămăticului lui kir Ianulea, făcându-l să reuşească să reteze legăturile care o ţineau roabă de mult prea mulţi ani. Recunoscuse fără greş lucrătura lamei şi simbolurile de pe ea. Singurul lucru de pe lume capabil să-i redea libertatea, o lamă descântată de oţel din stele, lucrată cum probabil în toată ţara cea veche nu se mai găseau decât o mână de meşteri. Simţi cum i se adună în palmă fiecare dintre pietrele preţioase în care învăţatul îi închisese puterile, pentru prima oară libere din legăturile teribile. Le lăsă să reintre în trupul ei. Inspiră adânc, pe măsură ce trupul fragil care i se dăduse îşi recăpăta esenţa demult răpită.
Cu puterile proaspăt redobândite ar fi putut face cam orice. Să îl facă bucăţi pe imprudentul iubit, să radă hanul de pe faţa pământului, să se scalde în sângele tuturor care râvniseră la carnea ei sau să se întoarcă acasă. Dar ţara cea veche şi împărăţia tătâne-său i se păreau mult prea departe şi întorsul inutil. Îşi amintea bucuria şi răutatea surorilor pe când fusese dată în robie şi mai ales neîndurarea lor.
Brusc realiză că nici baia de sânge nici arderea de tot a hanului nu i-ar fi adus uitarea a ceea ce pierduse şi nici vindecarea rănilor. Întinse mâna spre grămătic, nehotărâtă dacă să-i smulgă inima din piept şi să o mănânce sau să-l mângâie. Îl privi iar. În sângele lui vuiau adânc patimile pe care le proiectase asupra lui. Dar în trupul fragil de muritor era destulă putere încât să reziste patimii cu care copleşise în alt loc şi alte timpuri prinţi şi învăţaţi sadhu. Îţi puse palma pe inima lui, curioasă şi flămândă. Era ca şi cum ar fi încercat să atingă un rug aprins. Mai gustase aiurea aceeaşi senzaţie atingând inimi ale unor naivi îndrăgostiţi. Dar niciodată ochii lor nu o văzuseră pe ea. Mereu purtase masca unor alte femei ca să-i poată pierde. Dar de data aceasta ochii nu căutau o fantasmă. Ochii lui o priveau chiar pe ea iar dragostea îi era dedicată ei.
Şi pentru prima dată în locul urii şi invidiei în ea vibră altceva. Toată căldura şi puterea rugului din inima lui se prăvăli ca un fulger prin braţul ei, reverberând la infinit în fiecare celulă şi pentru prima dată simţi cum îi bate inima ca unei muritoare. Iar atingerea se transformă în mângâiere în loc de crimă.

Se lipi de el ca iedera, căutând puterea în fragilitatea trupului de lut, dăruind pentru prima oară în loc să ia cu forţa. Îşi lipi buzele de ale lui în timp ce îl înlănţuia cu mâinile şi cu pulpele, primindu-l în ea savurând universuri născându-se şi murind printre sunete dezarticulate.

Se prăbuşi secerat peste ea, incapabil să spună unde se termină el şi unde începe ea, mirat aproape că nu îşi simte propria greutate strivindu-i sânii. Cu un efort aproape suprauman se lăsă să se scurgă între aşternuturi, greu ca plumbul dar mai uşor decât un fulg. O mică parte, încă trează mai reuşi să se mire că nu luase nimic foc în jur.

Cu un gest inconştient, vechi de când lumea, dar complet nou pentru ea, se cuibări la pieptul lui, cu ochii închişi, încercând să prelungească atingerea.

Mâna lui se ridică spre faţa ei, într-o mângâiere blândă, urmărindu-i conturul exotic al feţei şi apoi al buzelor. Genele ei lungi se zbătură uşor, deschizându-se lent. O cascadă de peridot şi malahit se revărsă dintre pleoapele moi, strălucind în noapte ca ochii de pisică. Preţ de o secundă i se păru atât de fragilă încât i se strânse inima. Un val de sânge îi urcă în obraji la amintirea de nespus a urâţeniei care încercase să îl ia prizonier.
- Iartă-mă te rog.
Nu o auzise niciodată vorbind şi probabil că nici nu înţelegea ce îi spusese. Dar violenţa fantasmelor se potrivea cu semnele de bici şi de fier înroşit de pe pielea ei delicată. Îşi plecă ruşinat ochii, incapabil să o privească în faţă. Bărbat fiind, i se părea că împarte vina de a fi la fel cu ceilalţi.
O simţi mai mult decât să o vadă cum ridică indiferentă din umeri.
- Pentru ce îţi ceri scuze? Pentru asta? Cu o mişcare fluidă a mâinii arătă urmele de pe trupul aproape perfect.
- Vorbeşti limba noastră?
Îi auzi râsul cristalin, aproape ca ciripitul unei mierle.
- Vorbesc limba ta şi mai multe limbi decât îţi închipui tu că există pe pământul ăsta. Asta nu contează. Dacă te deranjează o să le fac să dispară. Dar fiecare dintre ele m-a făcut ceea ce sunt. Şi fără de ele nu aş fi aici. Ridică nepăsătoare din umeri fluturându-şi mâna peste trupul ei gol.
O picătură strălucitoare de sânge era încă agăţată de unghia degetului mic al mâinii stângi. O privi îndelung în lumina lunii, admirându-i strălucirea ca apoi să o culeagă rapid cu vârful limbii.
Rămase nemişcată preţ de o secundă, ca izbită în creştetul capului.
- Tu! Cine eşti? Spune-mi tot!
Tonul nu era al unei roabe umile ci al unei regine, chiar dacă era goală, asudată şi fără de coroană. Toată blândeţea şi satisfacţia din ochi îi dispăruse, verdele lichid transformându-se într-un mieriu periculos. Se ridică în fund, fără să mai ţină seamă de goliciunea ei. Degetul arătător al mâinii drepte i se înfipse în pieptul ui, fără să realizeze, pe jumătate gata să îşi croiască drum spre inima lui cu forţa.
În acea unică picătură recunoscuse aroma care o pierduse. Sângele lui Grui şi sângele interzis, cel în faţa căruia nici măcar tatăl ei nu putuse face nimic. Ura cea veche o străbătu ca o flacără, retrăind într-o singură clipă umilinţele care îi fuseseră rânduite fiindcă jinduise să-şi astâmpere setea cu viaţa oşteanului.
Un nor întunecă luna, dar nu înainte ca lui Călin să i se pară că frumuseţea fără seamăn a roabei se transformă în urâţenie şi părul bogat i se ridică în jurul capului, ca un cuib de vipere furioase.
Se auzi murmurând adevărul, fără să se poată opri, ca şi cum se afla sub forţa unei vrăji.
- Sunt Călin oşteanul, fiul lui Nicolae ciobanul, fiul lui Ilarie ciobanul fiul lui Gheorghe ciobanul, fiul lui Ion neguţătorul, fiul lui Ilie răzeşul, fiul lui Neacşu diaconul, fiul lui Grui de-al doilea răzeşul. Mai departe de moşul Grui de-al doilea nu ştiu să-ţi zic. Iar eu sunt iscoadă aici la Hanu Fulgerat în slujba Măriei cea din neamul Drăculeştilor, cărora le-au slujit în veac toţi bunii şi străbunii mei.

Vântul de mai risipi norul ce astupase luna, iar părul roabei nu mai arăta ca o împletitură de şerpi iar hidoşenia era iar frumuseţe fără seamăn. Îi îndepărtă cu blândeţe mâna care încă îi apăsa nehotărâtă pe inimă şi o luă iar în braţe, cu tristeţe.
- Ştii că nu ar fi trebuit să-ţi spun toate astea. De ce m-ai întrebat?
Mâhnire, dragoste, compasiune, toate izvorau din el în mod egal, inundând-o, zguduind-o. Soarta, Dumnezeu sau Dracul însuşi i-l pusese în palmă pe urmaşul omului din cauza căruia fusese alungată cu ocară din casa tatălui ei. Stirpe pe care de câte ori jurase să o stingă de pe faţa pământului?! Şi totuşi nu se simţea în stare să se scalde în sângele lui.

Îl sărută blând pe buze, strângându-l lângă ea pe prici. Încet încet, încordarea ucigaşă din trupul lui se risipi. Când îţi desprinse buzele de ale ei o privea iar cu mirare şi cu adoraţie.
- Ce m-ai întrebat? Eşti aşa de frumoasă că mă faci să îmi uit vorba.
Râse iar, liberă, decizia luată eliberând-o de greutăţile de plumb care îi striveau inima.
- Cum ziceţi voi? Cine a mai pomenit raţă înecată, copil cuminte, babă frumoasă şi grămătic fără cuvinte?
Degetele ei agile se mişcau prea rapid ca să le poată urmări cu ochii dar le simţea peste tot, gâdilându-l şi făcându-l să râdă, deşi i se părea că tocmai făcuse o greşeală fundamentală, că spusese ceva ce nu trebuia să spună cu preţul vieţii. Dar senzaţia se topea ca zăpada la soare sub atingerea ei şi la căldura râsului împărtăşit.
- Fugi că muştiriul cel nou al lui kir Ianulea a plecat şi acuş acuş o să te caute şi pe tine. Iar de te găseşte aici, ne omoară pe amândoi.

Se ridică sprinten când auzi de kir Ianulea. Ştia că roaba nu glumeşte, deşi râdea nepăsătoare. Înainte să ajungă la uşă, deja era îmbrăcat cuviincios, în afară de zgârieturile de pe spate nimic nu arăta ce se întâmplase în cămăruţa cea mică de la mansardă.
Se întoarse spre ea chiar când dădea să iasă afară.
- Cum îţi zice iubita? Căci nici măcar pe kir Ianulea nu l-am auzit spunându-ţi pe nume.
Gura roabei se deschise şi se închise iar
- A… Respiră adânc, ascultând muzica lăutarilor ce povesteau despre o fată croită după parcă după dorinţele inimii unui fecior. Zâmbi larg, eliberată de tot.
- Acum mă cheamă Tudoriţa. Tudoriţa hangiţa de la Hanu Fulgerat.

00

2011-10-20T06:29:00.000-07:00

În Sâmbureni, Faberge amenajează pentru tine!

Deci orice pitzi respectabilă va avea de acum înainte nişte 00 en vogue pentru o omletă decentă. Sau pe care să stea.

Pregătiri de meci

2011-10-20T06:05:00.000-07:00

Chapeau!
Uite o gaşcă de tineri, perfect extrovertiţi, de o vitalitate superbă, care ştiu să se distreze. La ora 14 răsuna strada de cântece.

Îmbrăcaţi decent, numai râsete şi voie bună.

Aşa suporteri să tot fie!

La Hanu Fulgerat - Arati 02

2011-10-19T16:31:00.000-07:00

Niciodată nu auzise vreun sunet venind din spatele uşii roabei celei noi. Nici murmurul vreunui cântec adus cu ea de pe meleagurile străine de unde fusese adusă, nici vreo şoaptă de dragoste. Ca şi cum dincolo de uşa din lemn de frasin nu ar fi trăit o femeie adevărată.
Acum se auzea ceva ce semăna suspect de mult cu suspine înăbuşite. Mai mult de curiozitate decât din orice alt motiv, apăsă pe clanţă, indiferent la ameninţările crunte proferate de hangiu. În definitiv kir Ianulea se cinstea chiar acum cu muştiriul cel nou şi cu kiramalele. Iar niciuna dintre servitoare nu se mai încumeta să vină la mansarda hanului de când cu ea. Toate se jurau că se întâmplă lucruri necurate prin preajma străinei.
În camera mică abia dacă încăpeau o laviţă modestă şi un scăuieş. Nicio icoană nu fusese pusă pe pereţii scunzi, doar o ferestruică mică, cât o palmă, prin care se vedea un petic mic de cer luminat de o lună nouă, tăioasă ca un hamger. Şi de pe prici lumina un opaiţ chior. Singurul lux, o blană de urs aruncată pe podea. Iar cuibărită spre perete sub o pătură miţoasă de lână, roaba cea nouă plângea tăcut de se scutura cămaşa pe dânsa.
Putea să închidă uşa şi să se ducă în cămara lui, sau să rămână. Se hotărî instantaneu pentru a rămâne. Se aşeză pe muchia patului, surprins totuşi de moliciunea lui, contrastantă cu rigoarea camerei şi o cuprinse pe la spate în braţe, strângând-o uşor la piept.

Îşi petrecu braţul drept peste pilota ungurească din puf de gâscă, încercând să cuprindă forma tremurândă a femeii. Cu tot stratul de pene, din trupul acela micuţ iradia un frig atât de puternic încât îşi simţea carnea amorţind. Un frig atât de arzător încât simţea cum îi îngheaţă măduva în oase. O simţea de parcă ar fi ţinut la piept un bloc de gheaţă. O auzea murmurând ceva într-o limbă pe care nu reuşea să o înţeleagă cu adevărat, ceva între rugă şi blestem. Dar înţelegea perfect limba lacrimilor şi a hohotelor de plâns sfâşietoare. O cuprinse mai bine în braţe, indiferent la muşcătura gerului ce izvora din ea, cuibărind-o la pieptul lui, îngropându-şi faţa în părul acela de un negru sclipitor. Inspiră adânc, lăsându-se copleşit de mirosul de lemn scump ars, de funingine, de mirodenii venite de la marginea lumii şi de păcat.
Simţi cum i se învârtoşează carnea şi cum îi mugeşte sângele în urechi, ca un bivol prins în nămol. O parte sălbatică, pe care nu şi-o cunoscuse încerca să iasă la iveală. Prin faţa ochilor i se perindau imagini păgâneşti, în care o lua pe roabă împotriva voinţei ei. Simţea aproape cum se înfige în carnea ei fragedă, se vedea muşcând din sânii rotunzi precum cantalupii şi aproape că putea să-i simtă gustul dulceag al sângelui pe limbă. Dar nici un muşchi nu se mişca spre a duce la îndeplinire fantasmele care îl chinuiau. Uitat aproape, dintr-un colţ de suflet, răsărise imaginea moşului Ilarie, sprijinit în bota de alun încrustată cu fierul roşu, cu sarica miţoasă aninată de umeri, mai mare decât un munte. Ochii albaştri ai moşului său, limpezi ca cei de copii, sfâşiau negura patimii care îi cotropea carnea şi sângele.
- Să nu uiţi niciodată unde te-oi duce Căline, femeia e cel mai de preţ dar al Domnului pe pământul acesta. C-oi sta între doamne, între slujnice, între ţărănci sau între tălăniţe, femeia tot femeie e. Doar ea ştie să dea viaţă şi să aline şi să vindece. Iar bărbatul e dator în lume să apere şi să ocrotească femeia. Căci toate, absolut toate se trag din maica noastră a tuturor, Eva, ca şi Sfânta Fecioară cu care sunt toate înrudite. Să nu aud Căline că oi ridica mâna cu gânduri necurate asupra vreuneia, chiar de-o fi cea mai ticăloasă roabă, că m-oi întoarce de pe cea lume să rup bota pe spatele tău nevrednic.
Se agăţă de luminile ochilor moşului, luptând cu patima precum cu un lup turbat. Lepădându-se de ea da de Satana. Şi tot dinspre moşul Ilarie îi veni în minte o doină pe care moşul o cânta lângă focul cel mare al stânei. Fără să-şi dea seama începu să murmure cântecul, nepăsându-i dacă roaba înţelegea sau nu cuvintele, încercând să îi aline durerea. Luptase cu patima şi o învinsese, în urmă rămânând doar compasiune şi iubire.

Ură, dispreţ, patimă întunecată, neputinţă. crimă şi durere, toate se întrepătrundeau în sufletul roabei. Încă simţea obrazul zvâcnindu-i de la dosul de palmă care o trimisese la pământ, învineţind-o. Unghiile i se încleştau spasmodic într-un pui de pernă, căutând să rupă faţa de olandă. Îl simţise de mult pe grămăticul lui kir Ianulea c-o doreşte, iar azi i se oferise fără veste ocazia de a-l seduce. Dincolo de lacrimile care-i ardeau pielea precum leşia fierbinte, încercase să trimită către el dorinţe mult prea tainice spre a fi rostite. Pervers, încercase să-l facă să o posede brutal, să îl facă să o rănească. Simţea nevoia să vadă sânge curgând şi nu-i păsa dacă acela era al ei sau al altuia. Zadarnic însă. Dinspre el iradia doar dragoste cuminte, căldură şi nevoie de a ocroti.

Iar acea căldură discretă i se insinua prin carnea rece, încălzind-o pe dinăuntru, făcând-o să simtă ceva cu totul nou înmugurind prin furtuna murdară care tălăzuia prin ea. Se întoarse cu faţa către el, cu gând să-l insulte şi să-l aţâţe, doar ca să cadă pradă ochilor lui cu privire de bufniţă înţeleaptă. Simţi că se pierde în privirea lui, uitând toate gândurile cele necurate. Ridică colţul pilotei, trăgându-l spre ea. Ochii lui sclipeau precum nestematele în lumina slabă a opaiţului, limpezi, curaţi, fântâni de dragoste. Fără să-şi dea seama ce face îi atinse buzele cu ale ei, în timp ce îl înlănţuia pe după gât cu braţele albe ca de alabastru şi la fel de reci. Tot fără să-şi dea seama îşi schimbă şi el poziţia, ridicându-se într-un cot deasupra ei, iar sărutul plin de blândeţe la început se transformă în ceva atât de arzător încât simţea cum scântei îi străbat trupul din cap până în picioare.

După o veşnicie capul lui se ridică la câteva degete de al ei, ochii lui cercetându-i atent chipul, încercând să interpreteze dincolo de zâmbetul pe jumătate somnoros, pe jumătate sfielnic. Căutând cu ardoare un semn care să însemne acceptul ei. Totuşi i se păru prea puţin şi prea scurt sărutul, aşa că îl trase îndărăpt, lipindu-se de el. De data asta fără să mai îi părăsească buzele, mâinile lui începură să cutreiere peste trupul ei, lăsând în urmă dâre încinse de foc. Îşi lăsă şi ea palmele să îi cerceteze trupul. Dincolo de pânza aspră a sumanului ţărănesc spre surprinderea ei se ascundea tărie ca de lamă de oţel de sabie. Nu ar fi bănuit niciodată că mâinile acelea deprinse cu mânuirea condeiului ascund atâta forţă bărbătească şi că în carnea care îi frigea palmele, dogorind ca o sobă se ascundea atâta putere.
Spre surprinderea lui, roaba se apucase să-l dezbrace de haine, îndemnându-l să îi scoată cămaşa de noapte de borangic ales. Pe sub cămaşa de noapte o găsi nu goală precum o adusese pe lume mumă-sa, ci dădu peste o centura cu pietre. Preţ de o secundă se întrebă cum de îndrăznea kir Ianulea să lase femeii o avere atât de mare, ce o împiedica să fugă cu centură cu tot, căci pietrele acelea valorau cât răscumpărarea unui rege. Dar gândul i se risipi ca fumul când o rază de lună răzleaţă poposi pe trupul ei, luminându-l. Îşi purtă ochii pretutindeni, de la sânii imposibili de fermi, la curbura şoldurilor, la mijlocul fragil, la coapsele moi, la arcul delicat al picioarelor, încercând fără succes să ocolească îmbinarea picioarelor. Şi mai ales să evite lănţugul robiei. Se aplecă să-i sărute pântecele alb şi inevitabil ochii i se lipiră de bijuteria blestemată. Rubinele luceau roşii ca sângele închegat, smaraldele luceau ca picăturile de otravă. Cu toată frumuseţea lor, pietrele îi păreau neatrăgătoare şi că o urâţeau. Îi căută febril încuietoarea, dar zalele meşteşugite păreau că nu au aşa ceva. Le privi mai pe îndelete. Fiecare nestemată era prinsă într-o lucrătură de aur aşa cum nu mai văzuse. Firele erau răsucite astfel încât să închipuie nişte cârcei, iar zalele lanţului erau precum corzile de vie lăsate sălbatice. Cu toate că măiestria meşterului era supremă iar aurul şi nestematele erau fără de cusur, senzaţia finală era de urâţenie şi de necurăţenie. Cârceii se împleteau în jurul nestematelor aşa cum se împletesc firele de torţel când sufocă trifoiul, iar zalele lanţului păreau că îi frâng şi răsuflarea. Cu încuietoare sau nu, măcar în seara asta lanţul nu avea ce să caute pe carnea ei. Luă delicat între degete firele de aur, încercând să le rupă, dar în ciuda fineţii lucrăturii, parcă trăgea de odgoane de corabie. Trase mai tare, dar în zadar. Lanţul nu era cu putinţă să fie rupt.
- Ăsta e un lucru rău şi urât care nu are ce căuta pe trupul tău. Te rog iubito, pot să-l scot?
Capul ei se înclină aproape imperceptibil a aprobare, în timp ce o simţea cum se încordează.
- Acum o să scot cuţitul să-l tai. Te rog, nu te speria.
Se întrebă într-o doară dacă Grozava, femeia cea bătrână a lui Goleman fierarul văzuse în cărţile ei soioase cumva momentul acesta când îi dăduse pumnalul şi-i şoptise să nu se despartă de el nici în pat, că doar el o să-i cruţe viaţa cândva.
Îi mai zisese şi că lama e descântată şi trecută prin sânge de balaur aşa că i se dăduse vârtute să taie şi oţelul de Damasc şi văzduhurile.
Şi într-adevăr, lama mică, sucită ca o limbă de şarpe despică centura ca şi cum ar fi fost închipuită din pânze putrede de păianjen. Capetele centurii căzură pe aşternut, tremurând ca şi o vietate ucisă. Firele de aur se zvârcoleau amarnic, precum şerpii, încercând să ţină încă prizoniere pietrele preţioase. Fără de succes. Sub ochii lui începură să se strângă, precum cârceii de vie atinşi de brumă, pierzând nestematele.
Ca prin vis,văzu mâna femeii cum le adună de prin pat şi lui i se păru că acestea se lichefiază precum argintul viu şi tot ca argintul viu îi intră în carne. Dar cu siguranţă erau vedenii şi în curând nici nu se mai putea gândi la ele şi la ce văzuse. De fapt nu mai avea putere să gândească câtuşi de puţin, căci braţele ei subţiri îl cuprinseseră iar pe după gât, atrăgându-l într-un sărut fierbinte ca focul soarelui.

Diferenţa dintre leuştean şi sequoia

2011-10-18T15:00:00.000-07:00

Cândva, JFK a spus electoratului, ”Nu te întreba ce poate face America pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru America”.

Azi aş spune tuturor, ” Nu te întreba ce poate face natură pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru natură”. Atât oamenilor obişnuiţi, ca mine, dar mai ales celor de la grădinile botanice. GBB e unul dintre locurile mele preferate, de primăvara până primăvara. Poate fiindcă am crescut la ţară şi fiindcă simt nevoia să îmi reînnod legătura cu pământul periodic.

Problema la GBB e că este o unitate de stat. Adică se stă. Degeaba. Mult, prost şi fără rost. Zone largi lăsate paragină, arboret netoaletat, plante neetichetate. Fără nişte planuri generale. Fără să se explice logica plantărilor. Fără planuri de achiziţie. Fără planuri de mentenanţă.
La GBB se stă cu curul pe un munte de aur şi acelaşi munte de aur e tratat cu acelaşi gluteas maximus.
Se dispune de o bază mare de plante neobişnuite, care mai sunt şi rezistente la frig. Şi care au o valoare economică mare sau foarte mare. Evident, se vând bălării pe care le poţi lua pe gratis de la vecina de palier. Există sere, care evident sunt folosite pentru a cultiva intensiv muşcate… Aceleaşi muşcate pe le găseşti la orice mamaie de la ţară. Sera de cactuşi e plină de exponate pe care le găseşti în orice bloc comunist de perifierie.

Dacă te mănâncă-n pielea să te duci cu ceva unic (pe mine m-a mâncat!), o să ai surpriza să ţi se spună că e nevoie de cerere care să fie aprobată de nuş cine, persoană uluitor de importantă. Iar exponatele sunt abandonate şi lăsate să moară, că e mai simplu să le arunci la gunoi decât să pui o găleată ca să ai în expo nuferi tropicali…

De acord că nu se acordă fonduri. Dar nimeni nu se implică. Nimeni nu demonstrează un strop de interes. Sunt milioane de plante care ar putea merge în grădină sau în seră. Nu au bani pentru achiziţii.

Dar nimeni nu se gândeşte la un program de voluntariat:
- vrei să înveţi? Vrei să ai plante din stocul nostru dar nu ai bani sau cunoştinţe? Perfect. Vii la noi, prestezi un anumit număr de ore de muncă în folosul GBB şi primeşti butaşi sau seminţe din surplusul nostru.
- vrei să iei seminţe dar nu ai timp să participi? Perfect, stabilim o paritate de 1:1, 1: 2, tu aduci ceva, noi îţi dăm altceva.
- nu ai spaţiu acasă dar îţi plac plantele? Perfect. Adu seminţe sau butaşi sau chiar pui de plante de oriunde vrei tu, noi îţi acordăm spaţiu şi plăcerea de a cultiva chiar tu.
- vrei plante exotice dar habar n-ai cum să le germinezi/ îngrijeşti sau nu ai un spaţiu dedicat pentru astfel de proiecte? Perfect. Adu seminţe/ butaşi. Le vom germina pentru tine, le vom înrădăcina pentru tine, tu iei 1/3 din ceea ce iese, noi ne păstrăm 2/3.
Cunosc suficienţi oameni interesaţi, inclusiv subsemnata care ar participa la astfel de programe pentru simpla plăcere de a vedea plantele cum cresc şi poate un pic mai mult.

Dar de ce, e prea mult să încerci să vii cu soluţii creative.

De ce merit cununa de lauri (şi drăcovenia de făcut parcări în locul meu) de ambasador de onoare al satului Sâmbureni

2011-10-17T01:38:00.000-07:00

Sâmbureni, vatra mea de suflet, vatra mea de dor,

A doua, nu şi ultima, dar cu siguranţă partea explicativă.

De ce consider eu că trebuie să devin, nu-i aşa, ambasadorul dincolo de blogosferă a acestui minunat tărâm numit Sâmbureni.

În primul rând deoarece mă trag dintr-un sat al cărui nume este identic în proporţie de 66,7% cu acest sat blogosferic.

În al doilea rând, deoarece cred cu tărie că tărâmul nostru românesc merită să fie reprezentat de către bogăţiile sale naturale. A se vedea bustul din logo, creaţie a unui artist român. Desigur că mă gândeam, nu-i aşa, atât la cupru, ca valoare intrinsecă, dar şi, nu-i aşa, la arta plăsmuită din nunta focului cu pământul, dragii mei. Liliiii, neruşinaţilor! Chiar credeaţi că mă refer la altceva? Ntz, ntz, ntz, ”Honi soit quy mal y pense!” Iar cui n-a gândit, nu o să primească vreo jartieră albastră de la mine, doar NU o să primească o la fel de albastră vânătaie confecţionată cu tigaia şi polonicul de zestre.

În al treilea, nu şi ultimul rând, fiindcă frumuseţea e cel mai bun ambasador, a se vedea toate missele care ajung ambasadori ONU sau alte avioane şi cine poate fi cea mai frumoasă dintre e-frumoase? Desigur, Belle d'Imagination, cea de pe 17 octombrie pe listă, cu voia dumneavoastră, fiindcă lumea virtuală e o lume a imaginaţiei iar această campanie e strict de imaginaţie.

Iar cum frumuseţea merge cel mai bine alături de iubire întotdeauna, ultimul motiv din enumerare e cel dat de iubitul meu, ”futu-ţi volanul, că nu eşti în stare să pui mâna să conduci şi să-ţi mişti singură curul din punctul A în punctul B”. Cum nu pot să fiu martor pasiv la o astfel de irosire criminală de resurse regenerabile (adică pula), ar trebui să pun mâna pe volan. Dar cum să pun mâna pe volan când parcările îmi dau fiori pe şira spinării şi am instant nevoie de ciorapi (până pe creştet) cu încălzire electrică pentru a trece peste momentul traumatizant?

Sâmbureni, vatra mea de suflet, vatra mea de dor

2011-10-15T17:27:00.000-07:00

Deci în a doua şi în ultima sâmbătă a fiecărei luni, regula imuabilă a casei spune că sunt la Funky and Salon pentru o şedinţă de răsfăţ. Nici azi nu m-am abătut de la regulă, ca să nu mă bată Dumnezeu sau să se supere norocul pe mine.

Şi pe când eram eu cu ochii închişi şi cu o pereche de mâini agile jucându-se prin părul meu ca să mă facă damă bine, am auzit-o pe doamna de alături, revărsându-şi în valuri indignarea. Aş fi reuşit eu să trec peste tonul afectat şi zgârietor pe nervi, dacă nu spunea cuvântul Sâmbureni. Sâmbureni, satul meu în care am crescut şi de care mă leagă cele mai dulci amintiri. Şi cum regulile de politeţe există spre a fi încălcate, am ridicat din umeri şi am ciulit urechea. La dracu, dacă ea poate să trâmbiţeze, pot şi eu să ascult.

- Făhhh fetiţă, să mă speli bine! C-am praf şi în dos! Bleah! Dacă nu mă ruga Nuţica – şi şti ce fată de comitet e Nuţica! Chiar nu poţi să o refuzi, că e damă bună. Dar şi când o refuzi, nu mai pupi nimic de la ea! – să mă duc cu ea la Sâmbureniul pizdii mă-sii, nu mă duceam nici bătută!

- Făhhh, ştii ce e acolo? Am pierdut o noapte de mers în club ca să pot să ajung de cu dimineaţă! Al dracului primar, un burtos nenorocit, n-are un cont în Elveţia, fată tu!, a pus ceremonia de la 9 am! Şi trebuia să fiu acolo cu Nuţica, să iau pamblica de la inaugurare.

- Cum ce inaugurare? Nu te-ai uitat ieri la teveu? C-au fost până şi televiziunile străine! Să şti că m-au filmat ăia de la BBG, o să ajung vedetă făhhhh! Cum ce inaugurare! S-a deschis cea mai modernă clinică anti-aging!

- Şi n-a putut s-o pună Nuţica nicăieri mai bine decât la Sâmbureni!

- Tuhh fatăhhh, a trebuit să mă scol cu noaptea-n cap, la 7 am! Închipuieşte-ţi! Că la 8 şi un pic a venit maşina să mă ia şi trebuia să mă şi aranjez, să nu zică ţăranii ăia că mă duc la inaugurare ca ultima angajată Şi bine am făcut că m-am aranjat, că mi-a făcut o curte turbată englezul de la BBG! Poate mă angajează corespondent local, mai ştii? M-a sunat şi azi să mă invite la o cafea..

- Şi aşa abia am ajuns! Vaiiii, nişte hârtoape, mai rău decât în centrul vechi! Cât pe ce să rup Aston Martinu” în gropile alea! Şi un praf! Mama mea, îmi blocase iubiţelul capota şi n-am putut să o ridic, de-a trebuit să pun aspiratorul pe mine. Doamne ce şleauri! Doamne ce fundul pământului. Cum dracu” or fi putând să trăiască fără un mall, fără un cinema 3D, fără nimic!

- Făhhh fată, da-s înapoiaţi mă ţăranii ăia! Nişte ţărani! Mi se cam închideau ochii când o tămâia primarul pe Nuţica şi am intrat să-mi iau o cafea. I-am cerut şi eu ca omul o Kopi Luwak. S-au uitat la mine ca la zibete! Habar n-aveau ce e aia! Mi-au dat o poşircă din aia de la dozator, cum beam când eram la liceu. Bleah! Încă o simt cum mi se prelinge pe gât! Mie, cafea la dozator! A râs iubiţelul de mine şi cu curul!

- Păi imaginează-ţi şi tu măh, eu o doamnă, cu costumul acela killa de la Laggerfield, cu geantă originală Louis Vuiton, cu pantofi Jimmy Chu, bând cafea de la dozator. Ca ultima amărâtă de ţărancă!

- A, ce s-a întâmplat? Păi primarul o pupa în dos pe Nuţica. Fiindcă ministerul a dat fonduri pentru ridicarea clinicii. Şi-i spunea cum a adus ea Sâmbureniu” pe harta lumii, nu doar a României. Cum a ajuns să intre comuna lor atât pe traseul vinului cât şi pe traseul clinicilor estetice şi balneare, cum au captat izvoarele termale.

- Stimată doamnă Ministru, stimate doamne şi stimaţi domni, dragii fii ai satului, strămoşii noştri au ales bine când au ales calea de mijloc. Nici la Cucuieţii de Deal, 5 km mai spre nord, nici la Cucuieţii de vale, 5 km mai spre sud. Da, toţi le-au zis că sunt nişte idioţi când au ales colinele astea pline de praf unde nu creşte decât vie şi uneori corcoduşi! Da, au fost acuzaţi că-s nişte beţivi şi nişte leneşi, dar eu vin azi şi vă spun că au fost nişte vizionari! Căci numai nişte vizionari puteau să se stabilească în cel mai optim loc atât pentru cultivarea viţei de vie cât şi pentru izvoare termale. Căci iată dragii mei, precum Moise a lovit cu toiagul nisipul deşertului şi a izvorât pe loc apă dulce pentru poporul însetat, tot aşa, doamna Ministru a lovit cu stiloul harta şi a început să curgă apă termală la Sâmbureni după ce un constructor priceput a săpat pământul nostru aspru.

Pitzi îl imita atât de bine pe dom primarele satului, încât era să cad pe jos încercând să nu râd cu hohote. Şi bine am făcut că n-am căzut, că altminteri pierdeam continuarea.

- Da domnilor, da doamnelor, iată s-a ridicat aici cel mai modern aşezământ medical dedicat domniţelor care vor să se scuture de anii în plus şi domnilor care vor să se bucure de tinereţe! Iubitul nostru Sâmbureni, locul unde am văzut lumina zilei şi am supt laptele mamei, unde am învăţat să spunem Tatăl nostru a intrat de azi în ambele circuite patronate de doamna Ministru. Mai mult decât atât, avem plăcerea să vă anunţăm că suntem în negocieri avansate cu un partener strategic pentru a deschide aici un mare parc de distracţii acvatice, pentru a putea utiliza mai bine apele termale. Şi cu un alt mare partener strategic pentru a îmbutelia apa aceasta, să nu o lăsăm să se ducă pe apa sâmbetei şi să putem profita la maximum de darurile lui Dumnezeu şi de roadele naturii.

- Căci strămoşii noştri când au ales acest loc, pentru roadele lui l-au ales. Şi ce e mai bun dintre acestea decât strugurii cei dulci şi vinul bun?! Căci până şi Iisus în Cana Galileii a ales să transforme apa în vin, nu în Coca cola (Am voie să spun numele, nu?). Şi iată, planul divin a fost să pună în umilii sâmburi de struguri cheia viitoarei bunăstări şi propăşiri a obştii noastre! Căci din ei, operatorii chimişti pricepuţi, proaspăt întorşi de la cursurile de formare profesională, vor extrage resveratal, resveratel, resveratol, cum dracu îi zice, daţi măi pe goagăl! resvera… care este molecula minune care ţine anii la distanţă şi va atrage turişti atât din ţară cât mai ales din străinătate!

Ce-şi mai aducea aminte pitzi din discursul lui dom primarele Gheorghiţă nu am mai auzit, că tot salonul chicotea şi au făcut-o să îşi uite spiciul şi să-şi piardă şirul ideilor. Când s-a terminat zgomotul deja fetiţa trecuse la altă parte a relatării.

- Cum de unde am petele astea pe bluză? Ţi-am zis, dar nu eşti atentă de loc la nevoile mele! După ce a tăiat Nuţica panglica, când să intrăm în clinică, s-a găsit un handicapat să protesteze împotriva regimului şi a dat să arunce în ea cu o călimară cu vin, să-i strice rochiţa cu steluţe. Da, aia de 17 mii de lire! Tu fatăh, ce idiot! Nu câştiga în viaţa lui cât să-i cumpere altă rochiţă Nuţicii!

- Dar era aşa de beat că a aruncat pe mine, în timp ce-l acuza pe Băsescu că s-a dat cu masonii şi pune moşmoane în sâmburi, ca să nu mai facă lumea ţuică de casă şi să cumpere votcă de la privaţi! Că nu puteau să facă o clinică în care să facă operaţii în care să-i facă omului un fel de ţuicomat în burtă, să bage în el cât vrea, cât are şi când are chef să scoată câte un ţoi, câte un ţoi. Spital pentru baborniţe le trebuia lor!

- Uite făhhh fetiţă ce oameni nerecunoscători! Ne-am dus de cu dimineaţă să le facem cinste cu prezenţa noastră, să nu apară în cadre numai ţărănci nespălate şi cu basmale pe cap şi tătăiţi în baston când filmau străinii ce a făcut Nuţica în satul lor uitat de Dumnezeu!

Schimbare de sufix, iar

2011-10-02T13:31:00.000-07:00

A mai trecut o B-DAY. Deci am mai adăugat un fir de leuştean la buchetul de pătrunjel al vieţii.
Pentru prima oară în ultimii 10 ani nu am simţit nevoia să plâng să mă umflu că schimb sufixul/ prefixul. Poate fiindcă mă simt cu 10 ani mai tânără.

Bilanţ 2011?

Încă n-am băgat firma-n gard. Încă sunt studentă.

Am scris pe blog şi mi-am exorcizat o parte dintre demoni. Ba chiar am şters cea mai sadică poză din calculator.

Am pus cruce unei relaţii toxice şi m-am îndrăgostit ca la 15, la 25, la 30, la 35 şi la 40 de ani şi mă simt simultan ca de 15, de 25, de 30, de 35 şi de 40 de ani.

Şi pentru prima oară de am uitat câţi ani, ÎMI PLACE CĂ SUNT ÎN VIAŢĂ. Simt că trăiesc iar.

Ceea ce vă urez din inimă şi domnievoastre!

Dietă

2011-09-25T14:44:00.000-07:00

Azi e sfârşitul lumii. Iar. Deja mi-s sătulă.

Parol că-mi vine să îl citez aproximativ pe Sleep Talking Man şi pe motanul din banc. Atât se vorbeşte de sfârşitul ăsta al lumii, încât it is an inconsiderate bastard for not showing up. Mai apocalipsesc încă 5 minute şi mă duc acasă la mama, că am îngheţat/ m-am topit de căldură.

Menţin însă pariul, dacă e sfârşitul lumii, dau o amandină cui a avut dreptate, dacă NU e sfârşitul lumii, aştept o amandină de la toţi cei care au tupeu să ţină pariul cu mine.

Problema e că ori îmi deschid o cofetărie la mâna a doua, ori o să mă dau de-a rostogolul.
Mie dieta cu lasagna îmi prieşte!

Thalassa, thalassa

2011-09-24T13:45:00.000-07:00

Deşi ”semnele” mele sunt de aer – zodiacul european şi lemn – zodiacul chinezesc, mă simt şi m-am simţit mereu acvatică. Apa e elementul după care tânjeşte inima mea cel mai mult şi din caracteristicile ei a împrumutat sufletul meu.
La fel ca apa am refluxuri şi fluxuri, perioade în care mă întind spre tine şi perioade în care mă retrag în mine, în care mă întind spre stele şi ating luna cu mâna şi perioade în care mă compactez până la impenetrabil.
Am nevoie de spaţiu să te pot iubi şi am nevoie de spaţiu ca să pot rămâne eu.

”Iubita mea cu ochii verzi/

Eşti negrăit de dulce,/

Nemernico să nu mă pierzi/

În larg când vom ajunge.” - După noi potopul - Thomas Mann

Îndrăgostită

2011-09-24T13:38:00.000-07:00

Zilele astea m-am gândit îndelung la dragoste.

Am început ruminaţiile asupra subiectului auzind un cântec vechi al Corinei Chiriac, despre dragostea de liceu. O ”ea” îl ruga fierbinte pe el să nu declare în public dragostea lor şi îi cerea să o mai ascundă o zi.
N-am înţeles atunci când am auzit prima oară cântecul, iar acum încă mai puţin. De ce să ascund că sunt îndrăgostită? Cumva ar trebui să-mi fie ruşine de acţiunile mele? Sau de starea binecuvântată de fericire – îndrăgostire?
E împotriva firii mele să ţin secrete şi e împotriva firii mele să ascund ceea ce fac. Dacă nu e un lucru de spus/ făcut şi asumat în public, atunci prefer să mă abţin. Încerc să nu fac lucruri de care să îmi fie mai apoi ruşine şi pe care să trebuiască să le reneg.
Dacă te iubesc, o să o afirm în faţa părinţilor şi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oricui doreşte să o ştie. Dacă te iubesc nu-mi va fi niciodată ruşine că te iubesc sau cu tine. Cui nu-i place, e invitat călduros to kiss my big hairy ass, nu de alta, dar s-a scumpit hârtia igienică. Şi la fel de călduros e invitat să-şi bage părerea în locuri unde în mod normal nu bate soarele. Fiindcă te iubesc pentru ceea ce eşti, nu pentru aprobarea opiniei publice!

De la Corina mi-a revenit în minte un citat biblic despre dragoste şi nu am putut să nu mă raportez la el.
”Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.” – Epistola I către Corinteni a Apostolului Pavel.

Să trăieşti alături de un om care întoarce iubirii tale doar căutarea folosului personal, care te foloseşte, se mânie aiurea şi îţi face praf cu regularitate de ceasornic visele şi sufletul, este benefic?
Iisus spune să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Dar dacă acest aproape îţi pizmuieşte bucuriile, îţi ciobeşte realizările şi te forţează să te desparţi de tine însuţi/ însăţi, ce se întâmplă? Pe care iubire trebuie să o alegi? Cea faţă de tine sau cea faţă de aproape?
E dragoste sau masochism curat ce spune Apostolul?

De ce îmi pare că e scrisă pentru corintence şi nu pentru corinteni epistola asta?

Dacă nu sunt născută în Corint, îmi mai e adresată? Sau violez o corespondenţă privată?

La asta nu m-am gândit, partea a doua

2011-09-20T00:19:00.000-07:00

Fiindcă data din călindar arăta că s-a trecut de jumătatea lui răpciune, având eu un moment de geniu, am zis că mă îmbrac duminică la CACIB cu o bluză fără mâneci, fiindcă pot iar.

Se pare însă că m-au ajuns oareşce blesteme (desigur, prostia mea neavând niciun cuvânt de zis la faza asta), încât m-am fript pe braţe ca un rac. Aşa că toată toamna o să defilez cu braţele ca Fineti în două culori: ciocolatie pe exteriorul braţelor şi albă la interior.

La asta nu m-am gândit!

2011-09-17T10:57:00.000-07:00

Ca să citez din înţelepciunea unui puştan simpatic pe care îl ador, Test, Johnny Test de pe Cartoons.

Am fost azi la expoziţia chinologică din Bucureşti.
Ieri, după o matură chibzuinţă am ajuns la concluzia că cel mai adecvat e să mă costumez cu o bluziţă albă (cu mâneci de trubadur), o pereche de pantaloni roşii, să atragă norocul şi după o încă mai profundă tură de cujătare, o pereche de pantofi albi. Cu toc cui. Că îs iar la modă. Şi dau bine.

Tot procesul decizional de mai sus, recunosc, s-a bazat pe un episod din Johnny Test, în care puştiu-şi duce potaia la expoziţie. Care expoziţie se desfăşura indoors. Aşa că de ce să pun eu mâna să mă interesez la persoane competente în ce condiţii se va desfăşura concursul? Ştiu eu mai bine din desene animate.

Aşa că atunci când am ajuns în parc, tot ce am putut să şoptesc tragic a fost replica lui Johnny: ”La asta nu m-am gândit”.

Concursul s-a desfăşurat pe iarbă.

Să vă mai povestesc cum am intrat cu tocurile în pământ până spre glezne?

Lecţie de viaţă

2011-09-16T03:28:00.000-07:00

Am fost duminică să iau aer în Grădina Botanică. La întoarcere, în autobuzul 104 s-au urcat la Unirea şi doi aurolaci, unul dintre ei ţigan. Jegos dar nu împuţit – wonder of wonders!, cu un simţ estetic ieşit din comun. Blugii stăteau cam ca pe gard pe el, răposatul fiind cu vreo 10 numere mai mare, dar tricoul pus pe spate aducea a catwalk. Şi graţia cu care se mişca ar fi fost mai potrivită pe un catwalk. Iar trăsăturile deşi abrutizate de viaţa dusă păstrau încă ceva, un je ne sais qua, un fel de aer intelectual şi visător. Poate a la tânărul Weber. Sau din Montparnasse-ul interbelic.
Trecând prin dreptul Mitropoliei am ridicat mâna să-mi fac cruce. A tresărit şi s-a ferit într-o mişcare fluidă, de apă, de luptător defensiv. Probabil instinctiv s-a aşteptat să-l lovesc. Cine ştie câţi pumni a primit doar fiindcă era la locul nepotrivit şi el omul potrivit să îi primească de şi-a format aşa reflexe de apărare.
Pe unul dintre locurile de vis a vis, o dulceaţă de păpuşică loooz era ocupată să pigulească fundiţele de pe ciorăpei, cu toate ameninţările mamei. Preţ de încă două staţii m-am întrebat ce s-ar fi putut alege de vecinul meu dacă în locul unei căţele care l-a fătat şi l-a abandonat ar fi avut o mamă în poala căreia să îşi culce capul, care să îl îmbrace şi care să-i ofere jucării, care să-l înveţe să deseneze bastonaşe şi liniuţe şi apoi litere. Nu colegi de canal care să sculpteze liniuţe în carnea lui şi cu siguranţă nu să tragă pe nas liniuţe.
La piaţă la Alba Iulia au început să se agite, încercând să desluşească semnele pentru piaţa Muncii. Le-am zis să coboare la o staţie după ce cobor eu.
- Sărut mâna doamnă, mulţumim.
Şi m-am gândit la câţi români de familie bună uită să mulţumească. Pentru orice.

Cârna-ţi cu s-o.ia

2011-09-16T03:05:00.000-07:00

Bunul meu prieten Radu mai are putere să se nervozeze când citeşte pe site-uri de socializare ” "Înainte de a judeca viața mea sau caracterul meu ... pune-te în locul meu, parcurge calea pe care am mers eu, trăieşte durerea mea, îndoielile mele, râsul meu...!!! Parcurge anii ce i-am parcurs eu și impiedică-te unde m-am împiedicat eu! și apoi ridică-te cum am facut-o eu...!!! Mă mai poți judeca??!! Fiecare are propria poveste!!!!"”
Nu zic că nu e penibil s-o citeşti pe un site ”de buceală”, dar adevărul formulat în paragraful de mai sus rămâne. Şi uneori simţi nevoia să îl urli în gura mare. Zilele astea în particular, eu simt.
Câtă vreme n-ai mâncat cârna-ţi cu soia/ (s-o ia dracu) la masa mea cum am mâncat eu, de ce îmi spui că e o dietă sănătoasă şi c-ar trebui să o menţin, dacă eu îmi doresc altceva?

Vae victis

2011-09-04T03:26:00.000-07:00

Am fost la Bruxelles. O propoziţie scurtă care cuprinde în sine o mare de emoţii. Să traversez pe lângă Viana, să văd pe marginea autostrăzii nume de oraşe pe care le-am învăţat în anii copilăriei citind cărţi cu muşchetari şi cu ostaşi care nu mai erau războinici, a fost pentru mine ca un pelerinaj cultural.
Iar partea veche a Bruxellului respiră acelaşi aer de acum 500 de ani şi încă sunt clădiri pe lângă care mon d”Artagnan ar fi putut păşi zornăind din pinteni. M-am rătăcit (vorba vine că am ştiut fiecare secundă cam pe unde suntem) alături de un prieten tare drag inimii mele pe o străduţă unde acum e un hotel. Acum câteva veacuri trebuie să fi fost o impunătoare reşedinţă nobiliară. Iar combinaţia între gardul de epocă – da, c-acolo nu sunt liberi întreprinzători care să orienteze fierul vechi şi un 20 de metri de grădină îngrijită după principiile şi gusturile unor veacuri apuse i-a adus aminte de Cocoşatul lui Paul Feval.
Evident mi-am adus aminte şi eu de minunata carte şi de acea lume care a apus. Poate că va fi având minusurile ei, multe chiar, de la absenţa cur-papirului la credinţa fermă că apa dăunează şi intern şi extern grav sănătăţii. Dar dacă au dispărut aceste minusuri au dispărut şi caracteristicile care au făcut măreaţă acea epocă. Nobleţea, onoarea, cavalerismul. S-a aşternut praful peste Lagardere şi peste amintirea lui.
Mie mi-a rămas în minte o frază legată de prăbuşirea prinţului de Gonzague. Despre lăcomie, despre cum simţi că se strânge laţul şi funia se apropie de par, dar mai vrei încă un bănuţ de aur şi speri că încă o zi ţi-l va aduce şi că o zi e aproape nimic. Dar cum uiţi cât de puţin e necesar ca să pierzi tot şi să mori.

Azi mi s-a cerut iertare pentru greşeli vechi şi am primit jurăminte că se va schimba totul în bine. Acum o săptămână aş fi plutit pe nori de fericire şi aş fi crezut. Dar a trecut o săptămână şi m-am schimbat eu din temelii, deja plutesc pe alţi nori de fericire iar libertatea e atât de dulce încât constrângerile par fiere.
Întotdeauna scuzele sunt prea târziu şi prea puţin. Şi inutil.

Cioburi

2011-08-21T17:13:00.000-07:00

Te-am iubit. Te-am iubit aşa cum nu am crezut că se poate iubi. Nu am ştiut că sunt incompletă până când nu m-ai făcut tu să mă simt întreagă. Te-am iubit sacru şi profan. Te-am iubit aici şi aiurea. În momentele în care eram alături de tine mă simţeam luminând şi probabil chiar luminam ca o auroră boreală. Simţeam lumina izvorând din mine doar fiindcă împărţeam acelaşi aer cu tine. Atunci când te atingeam începeam să nu mai ştiu unde începi şi unde mă termin. Îmi aduc aminte cât de frustrant era să nu simt ceea ce simţi atunci când mi se părea că mă ating atunci când îmi împleteam degetele cu ale tale. Îmi aduc aminte cum atunci când făceam dragoste cu tine simţeam că-l ating pe Dumnezeu însuşi în cerurile Lui.

Te-am iubit cu tot ce am avut de dat ca femeie. Te-am iubit cu tot ce am avut de dat. Mi-au trebuit doi ani ca să nu mai plâng când Tudor Gheorghe cântă Illona. Încă rămân fără aer când aud tangoul ăsta. Too fuckin bad i am rezilient enough to go on an on an on. Uneori dau accidental peste o poză a ta pe care sunt prea masochistă ca să o şterg.

Îmi aduc aminte şi constat că a trecut prea multă vreme ca să mai simt cu adevărat ceva în afară de curiozităţi. Ce am văzut atunci la tine? Ce te-a îndemnat să mă vinzi şi pentru ce?

Încerc să pun cap la cap din cioburile care încă îmi rănesc uneori picioarele cu călcâie aspre şi crăpate cei doi ani din viaţă pe care ţi i-am dăruit. Nu îmi prea iese. Când ai plecat i-ai luat cu tine. Blank state. Cu siguranţă că e mai bine. Starea de graţie nu poate rezista. E împotriva naturii.

Îţi mulţumesc şi pentru perfecţiunea pe care am avut-o şi pentru durerea cu care am cumpărat-o. Vaya con Dios Louis. Ştiu că nu ai irosit nicio lacrimă pentru mine.

Interviu cu un ka

2011-08-16T03:30:00.001-07:00

Îţi mai aduci aminte din cântecul Corinei Chiriac,
”Să-i amintiţi vă rog frumos adresa mea
Când vă-ntâlniţi, cu fericirea
Casa cu plopi (???), strada Speranţei, la parter,
O mai aştept şi mai sper.”

De vreo 25 de ani de când ştiu acest cântec nu a încetat să-mi displacă. Atunci când eram mică mi-a displăcut fiindcă eram mică şi proastă. Cum să îi aduci aminte fericirii să treacă şi pe la altul? În prostia mea infantilă credeam că fericirea e ceva ce trebuie păstrat cu străşnicie şi neîmpărţit cu nimeni. Poate fiindcă fericirea avea gustul cremei din tortul de ciocolată sau a îngheţatei. Tot de ciocolată. În prostia mea adultă de acum, simt nevoia să împart cu generozitate palme când îmi apare imaginea asta, a persoanei care aşteaptă să îi vină din senin fericirea. O mai aştept. Mai sper să vină la mine. Dacă era ploaie sau zăpada mieilor, înţelegeam să o mai aştepţi. Fiindcă nu poţi genera tu ca persoană nici o ploaie nici zăpada mieilor. Pe acelea le lasă Dumnezeu şi natura. Dar fericirea este sau ar trebui să fie a tuturor. Şi ar trebui împărţită, nu trimisă.

Pe de altă parte, îmi dau seama de eşecul nostru ca rasă umană. Trăim nişte momente unice în evoluţia rasei. Informaţia este pretutindeni, este accesibilă, de multe ori e gratis. Ai la un click sau maxim 1 km distanţă de tine – dacă eşti într-un oraş măricel, muzică şi cărţi la discreţie. Avem apă curentă şi hârtie igienică. Un sistem sanitar – global vorbind – care e capabil să facă minuni. Putem călători mult mai uşor şi mai comod decât oricare dintre înaintaşii noştri. Şi cu toate astea suntem groaznic de nefericiţi la nivel de naţiuni şi rasă.
De ce? Fiindcă suntem educaţi să fim nefericiţi. Şi fiindcă acceptăm această îndoctrinare şi mai criminal, o răspândim în jurul nostru cu frenezie. Fiindcă ne educăm să fim nefericiţi. La nivel individual, iar aici îmi dau seama că mă număr printre cei pe care îi hulesc, ne place să ne lăfăim în problemele noastre şi să le cultivăm cu grijă.

Am citit un studiu francez legat de calitatea vieţii. Şi scria acolo că pe la începutul secolului trecut în Franţa se râdea cam 20 de minute pe zi. Acum se râde sub 2 minute. Şi se trăgea un semnal de alarmă. Îmi aduc aminte cât puteam să râd în copilărie. Şi mi-o aduc aminte pe mama care mă sancţiona scurt, mereu, ce râd ca proasta. Deci proştii au dreptul să râdă. Iar eu, ca om normal şi inteligent se presupune că ar trebui să fiu sobră şi perpetuu elegantă. Şi să vorbesc ca într-un discurs de acceptare al premiului Academiei. Fuck! Şi am ascultat. Acum cred că sunt zile în care nu râd nici măcar un minut.

De asemenea cred cu tărie că a fi creştin înseamnă a alege să fii fericit. Avem confirmarea însuşi fiului lui Dumnezeu Tatăl că acesta ne iubeşte şi ne vrea binele. Cu toate astea, instituţia bisericească se străduieşte să imprime o atmosferă sobră şi înfricoşătoare. La orice slujbă trec se vorbeşte mai mult de frică decât de iubire. Mai mult de orice în afară de fericire.

De ce?

Am spus ieri la revedere (şi desigur pe curând) unei prietene dragi. Jaqueline Carey a scos pe piaţă ultima carte din nonalogia ei legată de Terre des Anges. Madame, jos pălăria şi mi-aş dori să trăiesc printre angelites. Trufaşi, cruzi uneori, darnici permanent cu iubirea în toate formele ei. Cred că aş putea să trăiesc într-o lume în care fericirea să fie căutată ca scop final al vieţii.
Şi mi-am adus aminte şi de poveştile noastre. Şi din nefericire îmi dau seama că epoca lor a apus. Nu mai trăim în perioada în care suferinţele şi încercările veneau înainte de căsătorie iar după ”au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe”. Şi cred cu tărie că fericirea bunicilor se baza pe această condiţionare. Erau fericiţi după căsătorie fiindcă se aşteptau să fie fericiţi şi alegeau activ şi permanent să fie fericiţi. La şcoală se studiază doar vreo 2-3 poveşti. În rest avem la lecturi obligatorii drame şi tragedii. Până şi comediile lui Caragiale au un filon adânc de tristeţe şi tragedie umană. Se pune accent pe ridicol nu pe bucurie.

Ca rasă am ales să glorificăm tristeţea. Dacă întreb pe oricine despre marile poveşti de dragoste citite, invariabil e vorba despre tragedii. Dacă nu se termină cu măcar unul dintre protagonişti murind sau la balamuc, nu se cheamă că e demnă de a fi amintită! Iubirea cu ”şi au trăit fericiţi” e prea banală. Nu e demnă de a fi amintită. Doar tragedia ne e sfântă.

Sunt o mare consumatoare de Discovery. Unde destul de des sunt date reportaje legate de triburi de la mama lui proces verbal. (Care mă jur că e mai afurisită decât însăşi muma dracilor!) Oamenii ăia trăiesc pe limita subzistenţei. Bogăţia e palpabilă – vaci, terenuri, apă, bijuterii. Iar unii dintre ei trăiesc mai greu decât homleşii noştri. Cu toate acestea oamenii aceia sunt fericiţi. Cântă, râd, iubesc mult mai liber decât noi ăştia care belim ochii la ei şi ne felicităm pentru plasma/ LCD-ul prin care îi spionăm din confortul locuinţelor noastre lipsite de praf şi gângănii, cu temperatură reglabilă, cu frigidere pline de mâncare bună – nu şi sănătoasă, cu dotări care ţin aproape de basm.

Dar e o mare diferenţă între modul în care noi suntem crescuţi şi educaţi şi modul în care devin adulţi responsabili ei. Un proverb arab spune că e nevoie de un sat ca să creşti un copil. Noi am ales să punem copii în mâna unui singur om la început şi pe urmă în mâinile a câţiva. Societatea occidentală se străduieşte teribil să elimine necesarele ritualuri de trecere din viaţa copiilor şi adolescenţilor. Să creeze medii lipsite de riscuri pentru copii. Aşa că ai noştri copii cresc într-o lume fără de pericole până la o vârstă, după care într-o lume care brusc are prea multe pericole şi prea multe interdicţii. ”NU fă aia sau ailaltă!” Leitmotivul copilăriei.
În junglă copii sunt încurajaţi să ingereze în cantităţi mici produse periculoase, tocmai ca să înveţe pe propria piele de ce e bine să asculte când i se spune nu fă asta! Sunt puşi în calea unor pericole, uneori chiar mortale ca să înţeleagă că lumea nu e un loc binevoitor iar să crezi aiurea în bunătatea inerentă şi securitatea aparentă e cea mai sigură cale spre moarte. În Africa, populaţiile zulu au găsit un mod extraordinar de a se asigura liniştea socială. Au ales ca adolescenţii, cei mai turbulenţi membri ai societăţii, cei mai înclinaţi spre violenţă de nestăpânit să facă parte din armata tribului. Astfel se canalizează nevoia de social disobedience şi anarhie a tinerilor, violenţa inerentă a lor pe căi violente. Astfel încât, la finalul acestor ani ”fără griji”, tinerii pot deveni bărbaţi capabili să aprecieze şi să conserve ordinea socială existentă. Nu poţi deveni bărbat la casa ta dacă nu demonstrezi că nu ai ucis un duşman. Adică poţi demonstra comunităţii că eşti gata să o aperi oricând, iar viitorilor socri le demonstrezi că fiica lor e pe mâini bune, că şansele ca să ajungă la o bătrâneţe fericită alături de copii şi gineri şi nurori sunt mari, nu că va muri la primul raid, fiindcă soţul nu ştie care e capătul ascuţit al pumnalului/ săbiei/ assegaiului/ unde e trăgaciul armei. Iar în majoritatea oamenilor, expunerea la o moarte violentă pe care o cauzezi sau căreia îi cade pradă cel mai bun prieten e de natură să liniştească agresivitatea nativă. E o metodă brutală, dar teribil de eficientă de a arde sămânţa de psihopat care e în oricare.

Aţi văzut la Discovery o sărbătoare tribală? Starea aceea de fericire extatică pe care o au fiindcă se adună tot satul şi dansează? Nu mai contează bolile, durerile individuale, foamea permanentă, lupta cu ziua de mâine. Contează doar că aceea e o ocazie fericită şi fericirea e a lui şi a tuturor. O emană prin toţi porii. E atât de fericit încât e aproape dacă nu beatificat.

Noi în schimb urlăm ca din gură de şarpe dacă vecinul ne ia odrasla de urechi şi o considerăm ofensă capitală. Nu contează dacă odrasla i-a spart omului geamul sau i-a zgâriat cu un cui numai x şi 0 pe maşina nouă. Contează numai că ne-a agresat odorul. Iar odorul o să considere că la adăpostul fustelor parentale poate face orice tâmpenie fiindcă vor exista babacii care să-l apere şi să-l scoată din orice belea. Şi care să măture discret sub preşuleţ consecinţele faptelor lui, fără ca el să le vadă.
Dar îi facem observaţie dacă râde sau dacă fredonează fiindcă aşa are chef. Ne agităm dacă pruncul şi-o julit genunchii şi coatele, dar nu vedem nimic anormal îi a-i expune la filme de groază sau filme poliţiste. Glorificăm o mulţime de personaje fantastice, vampiri, moroi, strigoi, vârcolaci, cărora le conferim o stare de graţie şi de întinare tragică. Le cumpărăm counter-strike şi alte jocuri în care îţi ucizi partenerii/ prietenii reali, Iar apoi ne şocăm când pruncul are deprinderi şi atitudini anti-sociale.
Şi sărbătorile familiale le-am transformat în ocazii de a bea şi mânca peste poate, de a asculta o manea (chiar şi în bătătura mănăstirii sau la mormântul răposatului). Sărbătorile sunt doar pretexte de a cheltui peste puteri ca să demonstrăm celor din jur potenţa. Momente de exces, inclusiv mediatic, destinate prioritar celorlalţi care să se umple de invidie şi umilinţă.
Doar bucuria lipseşte. În rest banii sunt prea puţini, duşmanii prea mulţi şi prea multe-s strâmbe.

Mă despoi, ergo sum

2011-08-10T00:48:00.000-07:00

În toate ziarele peste care m-am uitat azi, ştire mare ştire mare:
fiindcă a fost acuzat că e umflat, Mircea Badea s-a dedat la streaptease şi cântărire publică, spre a-şi dovedi fibra lipsită de şunculiţă.

Amu şed şi eu şi dau agale din gene către apus... Dacă afirm c-ar fi şi impotent Bădica, îşi dă şi chiloţii jos ca să-mi demonstreze contrariul? Că poate a fi ştiind omul că fără să pun deştul pe subiectul neliniştilor mele metafizice sau doar fizice nu cred nimic. So, do i get a full monty?

LEAPŞĂ!

O reclămuţă şi-un şuriu/ Neică, stai că viu!

2011-08-06T14:44:00.000-07:00

Urăsc cam 70% dintre reclamele de pe piaţa românească, un 20 % mă lasă rece iar un 10% îmi plac şi/sau le găsesc utile.

Dar azi o să mă ”ocup” de cele pe care le urăsc. Le urăsc de moarte. I-aş biciui în piaţa publică pe autorii conceptelor până când nu mi-aş mai putea ridica mâinile. După care le-aş presăra duios pe răni sare. D-aia de salină. (Nu că ar fi altceva decât o şmecherie comercială să cumperi ”sare de mare” la un preţ de nuş câte ori mai mare decât cea de salină. Băi boilor, sarea e NaCl chiar dacă vine de la Ocnele de sare chiar dacă vine din Bali. Da, diferă şi procentajul de impurităţi şi compoziţia chimică a impurităţilor, dar când vorbeşti de o puritate de 93-95%, în unele cazuri, din salinele noastre sare de 97%, mi se intens fâlfâie de beneficiile adăugate care vin din impurităţile respective, or să fie fix egal cu 0!)

Urăsc reclama de la Timbark. O cretină presupun a considerat că va da mai uşor pizdele pe spate dacă apare el, masculu” feroce din epoca de gheaţă, cu un mamut la picior cărând delicat un bax de zamă chimicale împachetat temeinic într-un înveliş protector de gheaţă. Cred că orice Cro Magnon cu o urmă de auto-respect, da adică ăla care era ciuca bătăilor şi râsul curcilor punea mâna pe un par ca să dezmierde ideea. De neanderthalieni nu mai zic. Posibil ca ei să fi fost un pic mai receptivi la noutăţi şi să fi folosit pe creativi într-un mod util. La proţap. Deşi cred că dieta de Timbark cool folosită de către sus numiţi le-ar fi dat o mumă de cufureală. Cum mama dracului să crezi că un locuitor din iepoca de gheaţă stătea cu umărul la vedere ca să i-l admire şi să se extazieze tutele? Sau că avea pe post de animal de companie un mamut?!

Urăsc reclama de la Tnuva. Aia cu excursiile în jurul căpăcelului de chimicale prinse şi coagulate sub formă de iaurt. E cu dedicaţie clară pentru pizdele frustrate, cu fantezii legate de potenţă, virilitate, abilităţi la aşternut ale unora de pe meleaguri îndepărtate pe care din cauza crizei nu au avut şi nici nu vor avea vreodată posibilitatea de a le vedea pe viu.

Urăsc reclamele de la Prigat. Când văd cum se ”contrează” mentă şi lămâie îmi vine să borăsc plenar. În valuri de tsunami. Să mă golesc până când o fi nevoie de lămâie să-mi vin în simţiri şi ceai de mentă ca să mă ajute să-mi controlez stomacul deranjat.

Însă de departe URĂSC cel mai tare reclama ultimă de la Maggy. No, d-asta n-o să iau în vecii vecilor nimic de la ei. Nici măcar vreo idee. (Nu plicuţa de chimicale, ideea doar). Când aud ”şi el a plecat fiindcă ea nu ştia ce să mai gătească” îmi vine să pun mâna pe resteu. Sau pe îmblăciu şi să sparg capete. E atât de şovină încât nu înţeleg de ce pizdele de ambele sexe de la CNA nu se sesizează. Păi nu bărbaţii erau cei mai mari bucătari? Dacă el se ducea până la zupermaket să ia ceva cu care să se joace de-a Radu Anton ROMAN sau de-a Hădeanul Minune, era o găselniţă genială. Dar nu, el-ul emigrează spre bucătăria alteia, mai dotată cu pliculeţe magice care să-l hrănească, că deh, e mascul şi i se cuvine să deschidă cioculeţul şi să primească totul, gata mestecat. Concluzia genialului care fătat reclama asta e că dacă nu ştii să găteşti / nu găteşti pe gustul lui, atunci eşti bună să fii părăsită. Amu eu aş zice că dacă stă numai pentru blida de mâncare, să fie bun dus. Casa-i a mea, calea-i a ta. Doamne-ajută, mătanie mare că am scăpat de un parazit intestinal!
Că parcă eram egali în drepturi. Şi vorba reclamei de la Dedeman, ia treci în bucătărie să mă răsfeţi! Evident cu mâncare făcută pe gustul meu, fără chimicale adăugate, fără să se înece în ulei sau alte grăsimi.
Băi tată, cum dracu poţi să te otrăveşti cu plicuri d-astea? Citeşte dracului ce scrie pe ele. Trei lulele, trei scaieţi de plante aromate, un pumn de sare şi 2 pumni de E-uri. Trânteşte dracului încă un morcov şi o ţelină în mâncare, scapă un cartof, o ceapă, un praz, un usturoi, ornează cu leuştean sau pătrunjel. SAVOARE

La Hanu Fulgerat - Arati

2011-08-01T18:39:00.000-07:00

Hanului de la răscruce i se dusese de ceva vreme buhul în toată ţara. Negustori cinstiţi, mai puţin cinstiţi, hoţi de-a binelea şi haiduci laolaltă cu oşteni de-ai lui vodă se cinsteau unii pe alţii, toţi cu ochii la roaba cea nouă a lui kir Ianulea.

În fiecare seară de sfârşit de săptămână sau de praznicele cele mari, sau pur şi simplu când se adunau destui meseni cât să ceară vinul ş-un lăutar, iară lăutarii să facă să curgă mai mult vin se scobora în sala cea mare a hanului şi roaba. îmbrăcată în şalvari şi cu ilic, după moda cea turcească, cu sânii cât pepenii abia încinşi într-un material cum nu se mai văzuse în ţară şi cu şoldurile încinse cu lănţugul robiei. Dar lănţugul cela valora probabil cât şi hanul, că de fiecare za de oţel lucitor erau prinşi ba ţechini, ba ducaţi, ba aspri ba taleri din aur, ba nestemate demne de vistieria regală. Gurile rele ziceau că ar fi fost vorba de ceva necurat la mijloc, că niciunul dintre voinicii ce treceau pragul hanului nu era tentat să fure nici roaba nici cingătoarea.

Aşa că în serile cu dever la ceas de taină apăreau ţiganii lăutari cu cetera, ţambalul şi dobele, fetele care serveau la masă deveneau parcă mai frumoase, vinul o lecuţă mai apos - dar cine să bage de seamă? - şi roaba dansatoare. Numai ce punea piciorul pe platforma pe care dăduse kir Ianulea poruncă să se facă pentru dânsa că muzica lua foc şi la fel şi sângele bărbaţilor.

Cumva de când apăruse dânsa, lăutarii hanului învăţaseră să cânte nişte ritmuri noi, păgâne, atât de aprinse încât nici măcar kiramalele hanului nu se încumetau să le joace alăturea cu ea şi pe care nu şi pe care, mai apoi nu şi le mai aminteau să le cânte la horele din sat.

Aşa se întâmplase şi în seara de Armindeni. Lume multă adunată în curtea hanului, proprietari de oi, baci şi băciţe, ajutoare tocmite de unii şi de ceilalţi, femei şi bărbaţi. grătarele duduiau după datină, miel şi porc alăturea, mămăliga bulbucea în ceaune uriaşe. Şi aşa, de pe când mâncarea începea să alunece mai cu spor pe gâtlejuri se adunaseră şi ceteraşii. mai întâi cu dansurile locului, cât să se încălzească oamenii şi discuţiile. iar după ce soarele se aplecase bine spre apus, şi femeile îşi luaseră pruncii acasă să-i spele şi să-i culce, de rămăseseră numai voinicii căci podăriţele încă nu se sumeţiseră să-şi arate feţele sulemenite, apăruse şi roaba cea nouă.

Curând de la muzica pământului se ajunsese la muzica cea nouă. Cu ochii închişi, pe platforma de lemn de brad odalisca dansa răpită. Părea că nu mai ştie nici unde este nici cine este, roabă nu numai cu carnea, dar şi robită dansului ei. Se îmbrăcase ca de obicei cu o pereche de şalvari negri de mătase curată, care îi dezvăluiau mai mult decât îi ascundeau pulpele pline cu piele albă, aproape translucidă. În partea de sus alese însă o bluză roşie ca sângele, cu un decolteu aproape până la jumătatea sânilor, scurtă, de i se vedea tot mijlocelul cambrat, mulată peste carnea tare şi fierbinte. Cu toată lipsa de modestie a hainelor, faţa îi era acoperită cu un văl fin şi transparent, care mai mult îi sublinia ochii verzi – căprii, ca mierea de brad şi buzele roşii, pline, fremătânde. Cu fiecare pas şoldurile i se mişcau drăceşte, împrăştiind clinchetul monedelor de aur şi curcubeul de sclipiri ale nestematelor.

Mâinile îi fremătau, se frângeau, se ondulau, sugerând atingeri imposibile, şoldurile se încordau în faţa aerului, sprijinindu-l şi glisând pe el, ca în îmbrăţişarea unui bărbat. Vălurile se risipeau şi se adunau ca apele la vâltoare iar ochii bărbaţilor ardeau ca focurile mocnite spre bucuria kiraleiselor pentru care erau pradă sigură şi uşoară. Căci dacă roaba aprindea focuri în vintrele lor, niciunul dintre muşterii hanului fulgerat nu se putea lăuda că o şi posedase pe ispititoare. Căci nu era nu. Şi deşi aprindea uşor dorinţele, roaba nu era interesată să le şi potolească. Ba mai mult, cei câţiva care nesocotind ordinul direct al lui kir Ianulea încercaseră să o atragă cu pungi de galbeni sau cu şiraguri de mărgele aflaseră că ochii aceia mierii puteau să devină opaci şi duri ca oţelul şi zâmbetul de sub feregea putea să îngheţe şi cel mai aprins sânge şi cea mai înfierbântată pornire şi trebuiseră să-şi adune banii sau bijuteriile de pe podea. Un răspuns mai bun nu obţinuseră nici măcar cei care cumpăraseră de la hangiul cu mustaţă de palikar plăcerea dureroasă a unui dans particular. Roaba risipea senzualitate şi foc prin toţi porii, dar sângele ei rămânea veşnic rece. Bârfa de prin sat zicea că pielea îi era ca de gheaţă, încât mâna care o atingea rămânea amorţită minute bune.

În seara caldă de mai roaba dansa. Ca de obicei indiferentă la tot şi toţi în afară de muzică. Fără să ştie de ce, deschise ochii, numai ca să se găsească ţintuită de o pereche de ochi atât de negri că păreau că absorb toată lumina. Preţ de o fracţiune de secundă rămase nemişcată, ca o pasăre speriată. Prea puţin ca cineva din han să remarce cu adevărat. Oricine altcineva în afară de noul venit. Acesta îşi plecă uşor capul în semn de salut şi se aşeză mai bine pe laviţa acoperită de un covor miţos, alături de hangiu, cu o cană de lut, plină cu vin roşu în mână. Kir Ianulea părea răpit de discuţia cu vizitatorul său, indiferent la toate câte se întâmplau. Nici bărbatul nu părea să ia în joacă discuţia, deşi ochii lui să-i părăsească pe ai roabei.

Brusc, bărbatul ridică o mână plină de inele, făcând să sclipească pietrele în lumina lămpilor şi a lumânărilor de seu.
- Preabunul meu hangiu, iar cuvântul ieşi şuierat şerpeşte dintre dinţii năucitori de albi, ca de animal de pradă, preabunul meu hangiu, ştii ce s-ar bucura peste poate inima mea?
Imediat mâinile hangiului se ridicară împreunate, către frunte.
- Orice crăişorule, orice e sub acoperişul hanului meu, îţi stă la dispoziţie.
- Sufletul meu tânjeşte să privească această roabă, dansând numai pentru mine şi să mă servească la masă.
Hangiul îşi plecă capul a ascultare şi şuieră către roabă să vină către masa lor.
Femeia îşi plecă pleoapele peste ochi şi coborî cu pas uşor de pe platforma de lemn de brad. Atât de uşor încât tălpile-i desculţe păreau că nu ating lemnul sau podeaua hanului. Se apropie de masa cea mare, dar în loc să privească către stăpânul său, ochii ei nu îi părăseau pe cei ai străinului. Şi în loc să se plece la picioarele lui kir Ianulea, pe acesta îl salută dintâi. Îşi ridică palmele împreunate către buze, frunte, îşi atinse capul pieptului, în dreptul inimii, după obiceiul cel turcesc, după care se înclină atât de adânc în faţa lui, că nu doar mâna dreaptă atinse vârful ascuţit al condurilor de piele roşie ci şi fruntea înaltă.
- Binecuvântează chachera bhai.
Dar mâna străinului în loc să o ajute să se ridice se îndepărtă, cu un dispreţ prost ascuns şi îşi retrase şi piciorul, ca şi cum s-ar fi atins de ceva scârbavnic.
Roaba rămase frântă şi ruşinată, cu capul aproape atingând podeaua, înlemnită într-o poziţie imposibilă. Kir Ianulea îşi drese vocea stânjenit şi bătu din palme către feciorul cu vinul, făcându-i semn să mai îi toarne oaspetelui încă o carafă cu vin rubiniu din podgoriile Cotnariului. Inelele scânteiară iar, mâna acoperind gura cănii simple de lut ars.
- Preabunul meu, iar limba i se împiedică iar în cuvânt, scuipându-l afară cu greutate, ca şi cum s-ar fi opintit. Preabunul meu, fă-mi hatârul ca această nevrednică roabă să mă servească. Vreau să îmi umple cana şi să-mi servească cu mâna ei bunătăţile pe rogu-te, dă poruncă să îmi fie aduse de la cuhnie. Şi apoi să-mi danseze, că faima dansului ei s-a răspândit de-a lungul şi de-a latul Ţării.
Străinul îşi scoase unul dintre inele de pe mână şi scoase şi o punguţă din chimirul lat şi i le aruncă hangiului.
- Inima mea pofteşte să o vadă şi să se bucure de farmecele ei.
Ochii hangiului urmăreau fascinaţi mişcările mâinii oaspetelui, precum o pasăre unduirile şarpelui care se pregăteşte să o înhaţe. Lăcomia şi slugărnicia i se perindau pe chip într-o succesiune rapidă. Cu o mişcare îndelung exersată cuprinse atât inelul aruncat cât şi punguţa. Îşi puse inelul pe degetul mic, admirându-i sclipirea în lumina lumânărilor şi răsturnă monedele în palmă. O mică ploaie de monede de aur i se revărsă în palma întinsă, lăsându-l fără grai.
- Generozitatea ta e fără de margini crăişorule. Roaba e a ta pentru cât vei binevoi să stai sub acoperişul hanului meu.
Se ridică sprinten de la masă şi făcând temenele se îndepărtă cu pas vioi către bucătării, ca să dea poruncile cele cuvenite bucătarilor şi bucătăreselor.
- Hangiule, dacă nu e cu bănat, rogu-te-aş, lasă şi tapiseriile, ca să nu ne deranjeze toată prostimea.

- Chachera bhai…
- TACI! În genunchi şi taci! Nu ţi-am dat voie să vorbeşti.
Roaba căzu scurt în genunchi, atingând cu fruntea podeaua murdară de praf, abia respirând. Cu toate că nu putea să-l privească, simţea ochii bărbatului străin arzându-i pielea şi măsurându-i fiecare milimetru, preţăluind-o ca pe o marfă oarecare. Începu să se foiască, neobişnuită cu postura incomodă.
- NU ţi-am dat voie să te mişti!
Îngheţă iar. Din fericire, unul dintre băieţandrii de la han se strecură printre tapiserii, cu o tavă imensă în braţe. Îl auzi cum încremeneşte de mirare şi cum dă afară o răsuflare şuierată, de mirare, ca apoi să-şi reia pasul vioi. Auzi bufnitura uşoară a tăvii pe masa geluită şi mirosul îmbietor de friptură i se strecură în plămâni.
- Hrăneşte-mă! Poţi să torni şi vin în cană să mă poţi servi când ţi-oi cere.
Dădu să se ridice pentru a se apropia de laviţa pe care stătea bărbatul.
- Ţi-am dat permisiunea să te ridici în picioare, bhatjiji dragă? În genunchi să te apropii de mine. Ca un vierme fără de minte ce te afli.
Se apropie târându-se, fără să aibă curajul să îl înfrunte sau măcar să se uite în ochii lui, simţind pe limbă gustul metalic şi amar al umilinţei. Îşi simţea capul simultan prea uşor şi prea greu, învârtindu-se într-un carusel dement, simţea toate denivelările podelei sub genunchi, nisipul şi aşchiile înfigându-i-se în pielea delicată. Şi mai presus de toate, simţea arsura privirii aceleia inumane, plină de dispreţ.
Tot evitându-i ochii pe cât putea, începu să-l hrănească, rupând cu mâna bucăţi din purcelul de lapte făcut la proţap. Dinţii albi ai străinului luceau ameninţător la fiecare îmbucătură pe care i-o ducea la buze, înfigându-i-se cu sete în carnea delicată a degetelor ori de câte ori putea, bucurându-se de fiecare durere pe care i-o provoca.
Purcelul se topi imediat, urmat de un clapon fiert în vin şi afumat, un bulgăre auriu şi gras de bulz, udate din belşug cu vin roşu, dens şi dulce. Când ajunse la zaharicalele turceşti, degetele îi erau la fel de roşii ca şi vinul, de la muşcături. Roaba lupta din răsputeri cu senzaţia nefirească de ameţeală, şi împotriva stării de greaţă care ameninţa să o copleşească.
Îi duse la buze un cubuleţ de rahat moale. Oaspetele îi prinse mâna ca într-o menghină în mâna lui, urmărind cum i se învineţeşte pielea delicată, lingându-i batjocoritor sângele din rănile provocate de muşcăturile lui.
- Încă nu e timpul de zaharicale, bhatiji. Se ridică pentru a-şi aranja mai bine hainele şi îşi cuprinse obscen vintrele cu palma. După ce mi-ai potolit foamea stomacului, e cazul să-mi potoleşti foamea cărnii. Ia să te văd dansând.
O mişcare cu mâna, şi toate cele de pe masă dispărură ca prin farmec.
- Dansul tău dulce e ceea ce vreau acum, bhatiji. Să te văd!
Să se ridice în picioare era aproape la fel de dureros ca şi să fi stat în genunchi atâta timp. Dar se supuse, mişcându-se încet, ca într-un coşmar. Începu să se unduiască, ascultătoare, căutând refugiul dansului. Dar chinul încă nu i se terminase. Bărbatul o prinse de cealaltă mână, învineţindu-i şi această încheietură, simetric, în timp ce cu un deget terminat cu o unghie atât de ascuţită încât părea a fi o gheară îi mângâie faţa încă acoperită de feregea.
Râse dispreţuitor, în timp ce mătasea sfârtecată cădea pe podea.
- Uită-te la tine, nepoată! Uită-te la tine cât de rău ai ajuns! Stai şi-mi asculţi ordinele ca o roabă oarecare! Nu ştiam că vintrele fratelui meu au slăbit într-atât încât să zămislească aşa o nevolnică!
- Uită-te la tine numai! Şi uită-te unde te-am găsit! Îmi faci silă, nepoţico! Neisprăvitul de hangiu se laudă cu ce roabă a cumpărat de la un boier scăpătat. Ai ajuns într-un amărât de han, din fundul pământului, unde nu te ştie nimeni. Şi ce faci tu? Dansezi. Atât. Nu mă mai miră cât de uşor v-a învins prinţul Gautama. O nevolnică şi tu, un nevolnic desigur şi frate-meu. V-a moleşit traiul cel uşor.
- Uită-te la tine am zis! De data asta vorbele şuierate erau însoţite de o mişcare a mâinii. De pretutindeni o înconjurau imagini ale ei, îmbrăcată lasciv de sumar, dansând provocator pentru ochii bărbaţilor care treceau pragul Hanului Fulgerat.
- Priveşte-te cât eşti de neputincioasă Arati! De câtă vreme te-a alungat frate-meu? 200 de ani? 300? Şi încă nu te-ai eliberat?! Îmi provoci numai silă!
Arati deschise gura să se apere, ca să fie amuţită cu un dos de palmă care o aruncă la podea ca pe o jucărie stricată.
Bărbatul era iar în picioare, aplecat ameninţător deasupra ei.
- Dar pustnicul din Benares…
O lovitură de picior în burtă o făcu să se încovrige de durere.
- Pustnicul e un om. 200 de ani sunt mai mult decât suficienţi încât să îţi fi dat seama cum să îi anulezi magia. În loc de asta, kir Ianulea îmi flutură pe sub nas inima ta prinsă în fire de aur, fără măcar să ştie ce poartă pe mână. Iar cingătoarea ţesută de nebunul acela e încă la locul ei. Uită-te la tine! Ai strălucit în palatele lordului Mara, ca acum să te iroseşti într-un han prăfuit.
Îşi cuprinse iar, obscen şi ameninţător vintrele cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta o ridică de la podea, obligând-o să stea dreaptă. Cu aceeaşi mână dreaptă îi prinse dureros falca, forţând-o să se uite fix în ochii lui.
-Uită-te în jur. Unde e distrugerea? Unde e haosul? Unde îţi e foamea de nestăvilit? Bărbaţii vin şi se uită la tine şi pleacă. Din carnea şi sufletele câtora te-ai ospătat de când ai căzut pe pământ? Priveşte-i cum îi aţâţi, dar se irosesc între coapsele unor curve de doi bani, pe când ar trebui să-şi soarbă moartea dintre coapsele tale, nepoată!
- Dansezi pentru ei, dar care e folosul tău? Sufletele câtor bărbaţi ai dus în ispită? Sufletele câtor femei le-ai umplut de disperare? Pe câţi bărbaţi ai îndepărtat din braţele nevestelor? Şi câte neveste s-au sinucis fiindcă le-ai lipsit de dragostea bărbaţilor? Niciunul de mai multă vreme decât ţine minte gura lumii!
- Uită-te la tine! Virtutea diavolului se află în vigoarea lui. Unde îmi sunt nepoţii? Cu câţi te-ai împreunat ca să aduci pe lume urmaşul meu care să conducă lumea asta demnă de rahat? Cu niciunul! Nu eşti bună de nimic!
Cu o zvâcnitură a mâinii, o trimise iar la podea, însângerându-i buza!
- Dispreţ te cheamă şi doar de dispreţ eşti vrednică nepoată! Piei din ochii mei nenorocito! Eşti doar o ocară pentru casa fratelui meu şi pentru mine!

De ce te faci ginecolog?

2011-07-28T07:41:00.000-07:00

Pe lista subiectelor care îmi trezesc variate grade de frică, de la spaimă simplă la groază cu înţepenire, tocmai am sărbătorit o new entry. Medicii ginecologi.

N-aş zice că până acum i-am adorat, en masse, necondiţionat. Dar până acum ideea unei vizite acolo nu mă umplea de teroare. De ieri, graţie unui minunat, dr/măcelar Bejan de la spitalul Judeţean Ilfov, subiectul e de natură să mă facă să îmi doresc să mă târăsc în cel mai apropiat ungher, să închid uşa după mine şi să solicit imolarea.

De ce dracu te poţi face doctor de pizde dacă le urăşti?

Răspunsul a venit prompt pe surse:
Cum poţi să chinuieşti mai rău o femeie?
Într-adevăr.

Dar asta nu mă împiedică să nu visez asiduu cum ar fi să-l întâlnesc pe o alee întunecată, să-i inserez în dosul personal cu aceeaşi delicateţe de măgar în călduri o pereche de valve king size, la temperatura de 20-25 grade Celsius şi să-mi explice într-un eseu de minim 20 de pagini cum de nu doare decât la intrare, la ieşire trebuind să dea o senzaţie orgasmică.

Cică aşa se devine bedesemist.

De-oi muri, ăia vii, vreau să chefuiască pentru mine înc-o zi

2011-07-21T23:27:00.000-07:00

http://www.bibliaortodoxa.ro
Sfânta Evanghelie după Ioan

Capitolul 14
1. Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine.
2. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc.
3. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu.
6. Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.

S-a trecut dintre cele lumeşti părintele Arsenie Papacioc. Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii săi!

Ca de obicei la ”trebşoare” bisericeşti sau pe lângă bisericeşti, prăpăd de lume, evident nu se putea fără politicieni în frunce, c-aşa-i datul pământului, iar răposatul al cărui pământ se întoarce în pământ mai are de suportat o tură de cele lumeşti. Nu contează în cazul părintelui că s-a nevoit o viaţă de om să se rupă de lume. Acum a murit şi leşul lui trebuia să mai aparţină o dată lumii.
Noi creştinii suntem singurii care avem certitudinea că nu există moarte şi că ne aşteaptă învierea. (Direct în Rai sau încă în câteva ture pe pământ, ce mai contează, e altă dezbatere.) Însuşi fiul lui Dumnezeu s-a întors să ne dea de ştire asta şi să ne potolească temerile. Mai mult decât atât, conform spuselor de mai sus Însuşi Iisus a făcut un lăcaş pentru cei ca noi.
Deci moartea nu înseamnă nimic. Înseamnă că sufletul şi spiritul şi-au îndeplinit misiunile lumeşti, şi-au însuşit lecţia sau lecţiile necesare şi acum se întorc la Tatăl. Ceea ce se dezintegrează e numai învelişul vremelnic, care oricum se schimbă complet în decurs de 7 ani, cu sau fără ştirea noastră.
Mi-e imposibil să înţeleg însă circul care se petrece la înmormântări.
Înţeleg tristeţea egoistă. Omul acela care a făcut parte din viaţa noastră într-un fel sau altul nu mai este la îndemână când dorim noi să îl găsim. Nu contează că nu l-am cercetat cu lunile sau cu anii înainte. Contează doar că la dorinţa noastră, nu mai putem da de el. Şi de aici tristeţe.
Dar fraţilor, de ce trebuie să se jelească precum păgânii?
Eşti creştin? Atunci bucură-te fratele meu sau sora mea căci celui de pe năsălie i s-au terminat durerile şi de acum va beneficia de liniştea cerească.
De ce trebuie urlat, bocit, povestit şi reasigurat sufletul celui care acum se va reîntâlni cu Tatăl său cât de mult i se va duce dorul? Totuşi în noua stare, ar trebui să simtă minciunile din aceste jelanii. De ce trebuie în cazul unui om al bisericii să vină o liotă de politicieni? Ce capital politic se poate aduna din împărţirea unui biet stârv?
Nu am înţeles nevoia asta, fariseistică de a îţi expune o durere cât mai mare la înmormântări. Parcă şi posturile trebuiau ţinute cu bucurie, nu cu durere. Mi se pare ipocrită nevoia de a-ţi sfâşia hainele şi faţa, când abia aştepţi să se deschidă testamentul ca să poţi intra în bunurile încă prea calde ale răposatului. Mi se pare minciună sfruntată şi greţoasă, lacrima fals pioasă din batistă când tu nu i-ai fost alături. Iar în cazul oamenilor cunoscuţi, puhoaiele de necunoscuţi mi se par mai degrabă tot atâţia corbi, gata să se înfrupte din cadavrul intrat în putrefacţie şi să mai beneficieze cumva, măcar încă o dată din mana răposatului.
Parcă posturile trebuiau ţinute cu bucurie, nu cu durere. Şi ce bucurie poate fi mai mare decât reunirea cu Tătuca?
O înmormântare ar trebui să fie prilej de mare bucurie, ţinută cu fast şi cu demnitate. O înmormântare ar trebui să fie cam ca un banchet de liceu. În haine bune, cu dans şi veselie, căci sufletul celui sărbătorit se întoarce acasă, eliberat de grijile cele pământeşti, gata pentru orice alegeri îi sunt necesare.

www.năzbâtii.belle

2011-07-19T10:25:00.001-07:00

Leapşă de la Pasajdeschis: http://pasajdeschis.wordpress.com/2011/07/19/ce-nazbitii-am-facut-pe-internet/

Hmmm, ce năzbâtii făcut-am eu pe net la viaţa mea.
Prima reacţie a fost să zic ”eu n-am făcut năzbâtii pe net”. Asta dacă nu punem la socoteală bulirile – by virus sau by personal deşt ale computerelor din viaţa mea. Eu le-am făcut plenar real. Dacă stau să mă uit bine, toate cucuiele din viaţa mea au fost cât se poate de reale şi dureroase.

Dar m-am uitat peste cele zise de tine. Da, şi eu am intrat pe acelaşi chat unde am cunoscut şi oameni şi jigodii. Te-am cunoscut pe tine, pe Mădălina, pe un sibian care e aproape de idealul renascentist de savant, un ecologist, un inginer care scrie de-mi unge sufletul, pre scafandru, am cunoscut câţiva tineri minunaţi care-mi spun mamă, iar în unul dintre cazuri mi-aş da un rinichi şi jumătate de ficat ca să fie adevărat. Şi dacă stau să mă gândesc bine, pe chatul acela mi-am aflat salvarea. Într-unul dintre momentele în care mi-a fost rău şi greu, când voiam să depun armele cu totul, singurul om care s-a oprit să stea de vorbă cu mine a fost unul dintre personajele negative ale chatului. Pe un ger de minus 27 de grade Celsius, Pralea m-a scos la plimbarea pe care mi-am dorit-o şi a stat în viscol până când vijelia mi-a băgat minţile-n cap.

Da, am avut şi eu conturi pe diferite site-uri de socializare autohtone sau de aiurea, pe majoritatea le-am şters, mai rămân netlogul şi cartea mutrelor pe care habar n-am să le operez şi pe care nici nu vreau să învăţ să le operez.

Dar fiindcă năzbâtie are şi o conotaţie amuzantă, o să-ţi povestesc ceva drag inimii mele.
Am cunoscut în facultate un proaspăt medic stomatolog izraelian. Tatăl lui a avut/ are??? cetăţenie română şi venise să vadă locurile unde copilărise părintele său. El mi-a povestit prima oară despre o chestie newfangled and harebrained numită email, prin care puteai să iei legătura aproape instantaneu cu oricine aflat la un computer distanţă. Eram în anul doi, încă plină pe opinci dar mai ales pe creier de praful urbei mele adormite. Era atât de cosmopolit şi de liber încât m-a năucit. Iar acele câteva ore pe care le-am petrecut în compania lui mi-au schimbat definitiv viaţa. Prima scrisoare a semnat-o ”bro”. Încă se mai semnează aşa în toate mesajele pe care mi le trimite. Iar din ziua aceea am simţit că nu mai sunt singură. Am avut din momentul acela cui să adresez toate întrebările mele de adolescentă întârziată. Ştii, genul acela de întrebări la care ar trebui să îţi răspundă mama sau tatăl, dar pe care îţi e imposibil să le pui.
Alături de el am învăţat cât de stupide erau prejudecăţile pe care le absorbisem din familie, cât de uşor e să fii liber, cât de normal e să nu permiţi ca libertatea altora să îţi lezeze libertatea ta, să fii liber fără a îi limita pe cei cu care interacţionezi.

Apoi a venit Yahoo Chat. Prima versiune, de dinainte de yahoo mail şi de chatul actual, care e o palidă umbră a aceluia. Unde l-am întâlnit pe atunci un student indian, super pasionat de calculatoare. Un brahmin de castă superioară, născut într-o familie de profesori universitari, cu fantezii comuniste. Căruia i-am povestit despre fratele inimii mele din Israel şi care în următorul email m-a întrebat scurt ”vrei să fii şi sora mea?”. Iar de atunci familia inimii mele mai numără un om pe care încă nu l-am cunoscut faţă-n faţă, dar care îmi cunoaşte sufletul mai bine decât mi-l cunosc eu. Care deşi e mai tânăr decât mine, e mai înţelept decât unul cu barbă albă. Şi care este unul dintre zidurile de rezistenţă ale spiritului meu.

Tot pe internet mi-am cunoscut şi cel mai longeviv prieten, alături de care mi-am petrecut cel mai bestial an nou din viaţă.

Am tolba plină de poveşti care implică internetul. Unele frumoase, unele superbe, unele deja uitate.

Şi da, îmi e mult mai comod să socializez pe internet căci am un talent teribil să-mi fac prieteni buni doar în depărtare.

www plăcut!

O imagine cât 1000 de cuvinte şi un hohot absurd

2011-07-18T13:37:00.000-07:00

N-aş şti să spun dacă înregistrarea a fost făcută în Egipt sau doar protagoniştii sunt originari din Orientul Mijlociu.

Cum adevărata mea vocaţie (ratată) e cea de comentator de filme porno, nu mă pot abţine să nu comentez.
Combinaţia de văl islamic şi organe sexuale e la fel de naturală precum focul pe inelele lui Saturn. Calitatea imaginii e cam aceeaşi cu cea a peliculelor fraţilor Lumiere.
DAR, şi e chiar un mare DAR. Dama ori poate să dea LEJER lecţii de actorie oricărei actriţe premiată cu OSCAR, BAFTA, LEUL DE AUR şi orice premiu cinematografic prestigios care mai există pe mapamond, ori chiar simte. Apreciez faptul că nu se uită-n obiectiv ca viţica după ţâţa vacii, apreciez ochii care se închid, grimasele de plăcere. Sincer, cel puţin 99% dintre prestatoarele din industria porno ar trebui să ia lecţii de la eroina peliculei.

http://www.tube8.com/amateur/arab-egyptian-film/340901?Landing=A

Teoria transpiraţiei

2011-07-17T12:40:00.000-07:00

Una dintre cele mai enervante trăsături ale românilor e modul absolut în care se pricep la tot şi la toate. Şi predispoziţia spre teorii ale conspiraţiilor. Nu trece zi de la Bunul Dumnezeu să nu dau în căsuţa de mail peste vreo chestie legată de teoria conspiraţiei, bubuli, reptilieni, ufo adicătelea ozeneuri, grupuri absconse care iau decizii în numele omenirii, biserică etc.
În ultima vreme aud tot mai des despre cum va distruge initiumul fibra genetică a bravului român fiin”că aşa a decis codexu alimentar. (N.R. codex alimentarius)
Pentru cine are curiozităţi ftp://ftp.fao.org/codex/Publications/ProcManuals/Manual_20e.pdf , aici poate găsi varianta englezească a codexului. Unde, un simplu search (ctrl+f) după initium, o să întoarcă un mare şi fix 0 rezultate. Fiindcă acest codex – pe care personal îl recomand alături de cartea dlui (cică) SANDA Marin şi de cartea bunului Radu Anton ROMAN să-i fie carte de căpătâi fiecărei gospodine autohtone. (După ce s-au luat examenele anuale din cei 2 autori, se poate trece la fineţuri de genul Jamie Oliver, Robert Rainford, Anna Olson etc.) În principiu sunt date nişte reguli sfinte de igienă care trebuie respectate pe tot parcursul lanţului alimentar, astfel încât după o masă copioasă să nu te apuce o cufureală letală cu cine ştie ce E.Coli modificată genetic. Şi aici aş putea să mă lansez într-o frumoasă dizertaţie legată de copii care-şi fac lecţiile pe aceeaşi masă din bucătărie unde se pun alimentele, despre fructele nespălate, despre mâncatul cu mâna cu care te-ai ţinut de bara din autobuz, despre pusul telefoanelor mobile lângă pâine, despre cum se pun în frigider alimentele sau despre – aici recunosc – cum să-ţi împarţi farfuria cu papagalul familiei care se crede om. Mă opresc aici pentru a reveni la teoria conspiraţiei.

Ultima fiţă în materie de teorii ale conspiraţiei este că ”cineva” a luat decizia că suntem prea mulţi pe pământ şi am cam trebui răriţi. Ba se vine şi cu citate din Bill Gates, varii personalităţi politice americane, preşedinţi ONU, potentaţi.
Acum dacă tragem linie şi adunăm, SUNTEM mult mai mulţi decât ne poate susţine în condiţii bune pământul. Asta şi datorită politicilor idioate ale guvernelor care încurajează natalitatea în loc să o reglementeze drastic. Rezervele de petrol, cărbune, lemn sunt pe sfârşite. Cu pierderea plămânilor verzi, adieu oxigen, deci e posibil să se pregătească şi de-o criză a aerului. Apa nu e suficientă de prin anii 70. Mâncarea tot aşa. Şi din anii 70 ne-am cam dublat ca număr. La radio, la TV şi în ziare se urlă despre iminenta criză a alimentelor. Se urlă despre modificările genetice aduse plantelor. Se urlă despre obligativitatea introducerii – c-o cere codexu” – a acestor organisme modificate genetic. Se uită discret să se urle despre importanţa zero acordată de statul român agriculturii, eco sau industriale. Ca şi despre necesitatea de a folosi o serie de substanţe chimice de tip îngrăşăminte, insecticide, repelenţi pentru alţi consumatori cu blană sau cu pene, ierbicide. Fiindcă, noi suntem mai mulţi decât poate susţine pământul printr-o agricultură ecologică şi deci trebuie adjuvante. Şi iar se uită că şansele de agricultură eco sunt fix nule, fiindcă apa, solul şi aerul sunt poluate. Da, nu adaugi activ chimicale dăunătoare, dar ele vin în mod pasiv.
Se vorbeşte de criza pensiilor, fiindcă populaţia descreşte. Cred că e mai comod şi mai eficient pe termen lung să intervii protecţionist ca stat în protecţia bătrânilor şi să reînvii tradiţia responsabilităţii copiilor faţă de părinţi, decât să ”stimulezi” producţia de oameni noi, pe care să-i şcoleşti d-an pulea 12 + uneori încă 4-6 ani şi ori să facă cu totul şi cu totul altceva, ori să plece din România cu totul, fiindcă nu au nicio şansă de realizare personală aici. Dar e părerea mea.

Aceste teorii ale conspiraţiei spun că ”cineva” a luat hotărârea plivirii cu ajutorul medicamentelor- otrăvuri a oamenilor, că initiumul e cancerigen, că vaccinurile sunt sterilizante. Iar cireaşa de pe colivă e că toate de mai sus sunt adevărate fiindcă sunt spuse la OTV.

Bun. Să zicem că ”cineva” a luat decizia de a limita în primă instanţă şi micşora în timp numărul de locuitori. Părerea mea e că decizia e bine venită. Ba chiar întârziată. E mai simplu să sterilizezi decât să omori direct sau indirect. Şi e mult mai ieftin decât orice război.
Doar că aici intervine neuronul meu singuratic. Dacă acel sau acei cineva sunt atât de puternici încât să poată declanşa o astfel de mişcare pe toate continentele, cum de se află deciziile în presa de scandal?
Cât de nerod trebuie să fii ca să crezi că cine are puterea de a da aşa un ordin nu elimină din presă toate scăpările? Ca să nu mai zic că nici OTV nici tabloidele nu-s chiar literă de evanghelie.

Ministry of brain

2011-07-11T11:10:00.000-07:00

http://dexonline.ro/definitie/alternativ%C4%83

ALTERNATÍVĂ, alternative, s. f. 1. Posibilitate de a alege între două soluții, între două situații etc. care se exclud. 2. Relație între două judecăți în care, dacă o judecată e adevărată, cealaltă e neapărat falsă. – Din fr. alternative.
Sursa: DEX '98 | Adăugată de ana_zecheru | Greșeală de tipar | Permalink

În România se poartă alternativele. După 50 de ani în care singurul care avea voie să fie alternativ era curentul electric, în care ori executai ordinele (de la partid, de la şef, de la părinţi, nu contează, ordine să fi fost!), ori ajungeai rău, românii au îmbrăţişat cu fervoare după ”89 alternativele.
Acum avem şcoală alternativă, muzică alternativă, poezie alternativă, pictură alternativă, modă alternativă, familie alternativă, stiluri alternative de viaţă sau stiluri de viaţă alternativă. La dracu, avem chiar şi o viaţă alternativă pe internet. Cred că sunt chiar şi câteva Românii alternative!
Avem minim 70 de programe alternative la TV la care să putem zappa. Evident că nu le urmărim, dar e important că putem alege. Avem poveşti alternative de urmărit. Chiar dacă sunt trase prin aceeaşi ştanţă.

Şi zappând eu cu drag şi spor, ca să îmi meargă mai bine digestia am ajuns la TVR 2, unde unul dintre oamenii pe care îi admir şi îi respect, prezenta o alternativă culinară: slow food vs fast food. Jamie Oliver, la el mă refer şi la al lui Ministry of Food. Evident traducătorul teverist a ales alternativa cea mai simplă a traducerii şi evident cea mai greşită: ministry = minister, când în limba engleză are mai multe înţelesuri, pentru noi chiar contradictorii: minister, slujire, preoţie, ministeriat, serviciu, departament. Cred eu că cel mai adecvată traducere e cea de slujire sau serviciu/ departament. Fiindcă spre deosebire de ministeriabili, omul acesta nu ia decizii pe care le pasează altora să le aducă la îndeplinire ci munceşte de se rupe pentru a le pune în practică. Pe cuvânt că-mi place omul! Chiar dacă nu are studii medicale în nutriţie, a reuşit să înţeleagă perfect necesitatea de a avea o viaţă sănătoasă. Iar baza unei vieţi sănătoase e desigur o mâncare sănătoasă. Nu zic acum că toată lumea ar trebui să mănânce exclusiv ceea ce mănânc eu, eu preferând mâncarea de regim. Dar e mare diferenţă între ceea ce eu numesc fast food: salată de roşii cu brânză sau un ou fiert moale, un tzatziki, o farfurie de cartofi fierţi la abur cu un strop de iaurt, iaurt cu fulgi de porumb şi miere, fructe etc. şi fast – foodul din oraş. Iar nu zic că atunci când vezi stele portocalii de foame în oraş nu-s bune şi şaormăriile (la care dacă elimini maioneza şi cartofii prăjiţi, parol că-i hrană aproape sănătoasă) sau mac donaldsu.
Dar divaghez, ca de obicei.
Îmi place James Oliver fiindcă urmează vorba englezească strămoşească: Put your mouth where money are. Sau al nostru, ce-i în guşă şi-n căpuşă. Putea rămâne un bucătar faimos care a adunat o mică avere din showuri tv şi propriul restaurant. Dar a ales să se implice în viaţa cetăţii, încercând să întărească sistemul de la rădăcină. A ales să se implice în cantinele şcolare, învăţându-i pe elevi gustul hranei sănătoase. A ales să se implice în viaţa părinţilor acestor copii, învăţându-i ceva ce uitaseră: că bucătăriile există cu un scop în planurile caselor. Har Domnului, majoritatea femeilor românce şi o bună parte dintre bărbaţii români ştiu să gătească. Ba unii ştiu şi ce să gătească pentru a îşi menţine sănătatea. Dar dacă englezii acum realizează că regimul fast food – într-adevăr extrem de uşor de preparat are aproape numai dezavantaje, noi încercăm din răsputeri, cu disperare chiar, să le emulăm greşelile.
Singurul om de televiziune român care a încercat să se pună pavăză nevoii noastre de a uita tradiţiile constructive a fost regretatul Radu Anton Roman. A lui bucătărie a fost absolut fabuloasă! Chiar dacă nesănătoasă în punctele sale esenţiale, avându-l chiar pe Radu însuşi ca model negativ, a fost fabuloasă. Îmi pare rău că nimeni nu i-a şoptit maestrului că ar prinde bine şi o variantă ”light” a preparatelor: în loc de călit în untură, fiert şi adăugat un pic de ulei la final etc.
Din nefericire, în locul emisiunilor prin care să se educe mintea şi gusturile, inclusiv cele culinare ale românilor, televiziunile promovează o Românie alternativă care pute a parfum ca să nu pută a mici şi bere şi a nespălare.
Fiindcă desigur, dacă aşa e moda, toate vedetuţele de 2 bani (vechi) au stiluri de viaţă alternativă. E pe val să se sărute fetele? Asistentele şourilor de noapte se ling pe plajă. Bote preferă swingul.
Abia aştept să se călugărească careva, să le văd cum îşi pun vălul mănăstiresc!

Zoon Politikon

2011-07-04T15:45:00.000-07:00

Am început acest blog cu dorinţa de a mă juca şi a experimenta cu sensul cuvintelor. Mi-am dorit să-mi pot demonstra că sunt capabilă să creez personaje cu o viaţă completă, care să trăiască, să respire, să mănânce, să se scarpine-n cur şi să facă sex sau dragoste, ba chiar şi să se fută la o adică.
Dar în momentul în care au urlat prea tare întrebările-n mine, am depus armele. Presupun că nu sunt capabilă să scriu chiar atât de bine şi în vechea tradiţie a şcolii vechi de SF şi Fantasy o să am o serie de personaje caste şi pure. Dacă a mers pentru tăticii genului, de ce să nu meargă şi pentru mine?! Sau poate că o să reuşesc să trec peste pudibonderia care mi-a fost indusă şi o să mi-i fac oameni mari pe toţi omuleţii care zburdă în imaginaţia mea.

Din momentul în care am lansat prima postare care nu a avut nimic de-a face cu erotismul, blogul meu a început să trăiască pe cont propriu şi l-am folosit ca să mă confrunt mai simplu cu demonii mei personali. Şi spre stupoarea mea constat că mă transform pe zi ce trece într-un zoon politikon, chiar dacă mi-am impus timp de 20 ani să îmi văd de mine şi de viaţa mea. Am ajuns în punctul în care nu mai am să-i dau României decât pumnii mei şi urletul meu. Fiindcă România mea nu face nimic constructiv pentru mine ci e programată să mă distrugă.
Refuz să fiu călcată în picioare şi refuz să mai tac.
Sunt perfect conştientă că nu sunt un A list blogger şi fiindcă nu am idee de modalităţi de auto-promovare am şanse minime să devin unul. Dar dacă prin intermediul lui voi schimba viaţa unui singur om, fie acela chiar şi eu, înseamnă că indiferent de motive, rezultatele sunt bune. În definitiv, câteva dintre cele mai epocale descoperiri în chimie au fost făcute absolut accidental şi vreo două din neglijenţă crasă.

În ciuda poziţiei umile pe care o am în Ze-list, îmi permit să scriu acest post către Preşedintele care s-a lăudat a fi al tuturor românilor, inclusiv al meu şi către unul dintre cei mai importanţi miniştri ai guvernului, dl Funeriu.

În atenţia dl-ui Preşedinte al tuturor românilor, dl Băsescu Traian
CC: În atenţia d-lui ministru al Educaţiei, dl Funeriu

Sunt o posibil niciodată ”mămicuţă”, căci nu ştiu dacă am de ce să aduc pe lume încă un copil în ţara care se zbate să mai trăiască încă o zi. Muncesc într-o firmă al cărei principal obiectiv de management e să nu moară şi să vă facă în ciudă supravieţuind.
Sunt fiica unei profesoare de limba română şi nepoata unei educatoare şi a unui învăţător de ţară. Acea educatoare de ţară care pe timp de război a luat locul la catedră soţului ei, care lupta în munţii Tatra şi care a avut coaie să-i spună în faţă Mareşalului Antonescu că pe foamete nu cu portocale şi ciocolată trebuia să vină la nişte elevi de la ţară. Că nu le folosesc la nimic. Dacă voia să facă o treabă bună, trebuia să le aducă recuzite, că acelea erau scumpe şi absenţa acelora ducea la abandonul şcolar, nu absenţa din dietă a ciocolatei. La mulţi kilometri depărtare, bunicul a mustăcit când a auzit crainicul de front şi a zis ”Asta sigur a fost Gabi a mea!”.
Am 37 de ani şi mă situez în pătura de mijloc a societăţii româneşti. Nu aveţi de ce să ştiţi nimic despre mine. Am aşteptat cuminte să termin şcoala, să mă fac om mare, să muncesc şi să produc ceva. Am ales activ să rămân în ţară după terminarea studiilor, fiind singura fiică şi nepoată a familiei mele. Am ales să rămân aici, să dau înapoi ceva ţării şi celor din care mă trag. Am rămas fiindcă am crescut cu dictonul unui nobil învăţător de ţară, fiu de ţăran mijlocaş: ”Cui las eu pământul, nevasta şi copilul”. Care pentru mine s-a tradus prin Dumnezeu, Patria şi Familia. Mi-am plătit cu sfinţenie dările către stat. Nu am apărut la ştirile orei 5 la nicio televiziune. Nu am apărut în registrele Poliţiei pentru niciun delict. Nici măcar o amendă de circulaţie nu am încasat.
Toate cele de mai sus le consider realizări personale, chiar dacă nu puncte de mândrie. Mi se par o normalitate pe care fiecare ar trebui să şi-o asume fiecare şi în primul rând dumneavoastră, cei care ne conduceţi.
Dar în fiecare zi constat că politicienii se avântă într-o cursă dementă prin care luptă din răsputeri împotriva poporului care i-a ales pentru o nenorocită de găleată goală şi a altui nimic.
Constat că deşi am 37 de ani şi îmi doresc cu disperare să am un copil, va fi un act de un egoism înfiorător să îl aduc în lumea croită după chipul şi asemănarea dvs. Mama mă acuză zilnic de egoism că nu-i dăruiesc un nepot. Nu mă înţelege că dacă voi reuşi să-i ofer urmaşul dorit, din prima secundă în care îl voi alăpta îl voi îndemna să plece de aici cât mai departe. Voi face tot ceea ce voi putea să-l educ şi să-l învăţ carte, aşa cum am învăţat eu. Şi apoi, pe cât de bine pregătit se va putea, îl voi trimite unde va vedea cu ochii pentru a îşi clădi o viaţă şi o carieră într-o societate normală, nu într-o societate atacată de mucigaiuri. (Nu domnilor, nu mucegaiuri, mucigaiuri, ca odinioară)
Fiindcă eu am dreptul să spun ”fugiţi fraţilor cât se mai poate fugi!”, în calitatea mea de leica nimeni absolută. Dar în momentul în care preşedintele ţării mele mă îndeamnă să plec dacă mi-e mai bine dincolo, înseamnă că e trădare de ţară şi subminarea poporului român şi ştiu că asta ar trebui să se pedepsească cu împuşcarea.
Acest stat s-a dezvoltat monstruos, concurând ultimii borfaşi. Nici măcar nu-l pot compara cu Mafia sau cu un clan ţigănesc. Dacă-i zic unui ţigan să se pupe cu duşmanul clanului lui, va scoate şişul la mine. Căci spre deosebire de politicienii români care în urma unor revelaţii nocturne de sorginte semi-divină îşi descoperă apartenenţa la ideologia partidului concurent – aflat, desigur accidental la putere, interlopii au mai multă onoare. Prost înţeleasă şi prost aplicată, dar totuşi onoare. Mafia are grijă într-un fel sau altul de ai ”ei”. Dacă plătesc unui mafiot taxă de protecţie, nu va îndrăzni nimeni să mă agreseze. Statul român, indiferent câte taxe îi plătesc nu se oboseşte să-mi ofere minima protecţie garantată de un interlop.
Sunt sătulă să trăiesc într-un stat care acordă mai multe drepturi persoanelor care nu au cotizat câtuşi de puţin către bugetul de stat decât consideră că am eu dreptul după 17 ani de muncă. Sunt sătulă să aud că mama, după o viaţă în care a muncit pe brânci şi la catedră şi acasă, să-şi crească fiica e ”asistată social”. Sunt sătulă să aud cum bunica mea, din pensia de sub 500 lei ar trebui să huzurească.
Sunt sătulă de un ministru al educaţiei care mă îndoiesc amarnic că ar trece onorabil de probele de bac – nu cele generale, cele legate de profesia lui, plus obligatoriu cea de limbă română fiindcă e ministru nu femeie de serviciu la instituţia de mai sus. Mi se pare că este catastrofal, că ar trebui să poarte avertizare de Iritant, Otrăvitor şi Toxic.
Mi se pare inadmisibil ca un ministru al educaţiei să privească acest bacalaureat ca fiind un succes personal, în condiţiile în care promovabilitatea e de sub 50% pe ţară. Mi se pare inadmisibil ca la 1 minut după terminarea afişării în sistem electronic a rezultatelor acestea deplorabile să nu se prezinte cu demisia gata scrisă la primul ministru. Şi la fel de inadmisibil mi se pare ca primul ministru să nu-şi dea demisia la 1 minut de la aceeaşi afişare.
Da, elevii au o mare parte de vină că nu au învăţat pentru bac. Dar de la cine să înveţe? De la profesori pe care nu-i respectă? De la profesori pentru care catedra nu e o vocaţie ci o ascunzătoare călduţă în calea vânturilor aspre? De la profesori care au de ales între a-şi suplimenta veniturile salariale cu bani din meditaţii sau altfel vor muri de foame?
Da, părinţii au o mare parte de vină că nu s-au coalizat pentru demiterea profesorilor care deşi ştiu, pot şi au cu ce, nu vor, fiindcă salariile sunt prea mici şi pentru scoaterea printre furci a celor care habar n-au ce înseamnă să predai. A acelor profesori cărora eu, un inginer chimist le pot da clasă la materii care nu au de-a face cu meseria mea.
Dar vina vă aparţine în totalitate domnilor politicieni! Câtă vreme în loc să încurajaţi un învăţământ care bazat pe aceleaşi principii pe care le-a enunţat Spiru Haret la viaţa lui, ar trebui nu să vă daţi demisia de onoare ci să vă faceţi seppukku de onoare. E inadmisibil ca după 20 de ani de reformă continuă, să avem nu îmbunătăţire continuă ci regres continuu. E inadmisibil ca să rataţi cu precizie drăcească fiecare obiectiv propus şi pe urmă să îl prezentaţi ambalat în hârtie sclipitoare ca să pară că aveţi succesuri personale. Succesuri că acesta e trendul politic, eşecele fiind prea greu de admis către sine şi către naţiune.
Câtă vreme habar n-aveţi să vorbiţi corect limba română, înseamnă că nu aveţi ce căuta să reprezentaţi poporul român şi să luaţi decizii în numele nici măcar al papagalului meu!
Mi se pare inadmisibil ca Preşedintele să îşi dea cu părerea asupra unui subiect care nu îl priveşte şi să ajungă să fie numit ”neobrăzat neruşinat”. Mi se pare inadmisibil ca Preşedintele să nu cunoască atribuţiile care îi revin prin constituţie şi nu să joace şi să se joace cu nervii, sănătatea şi destinele tuturor românilor care nu au avut posibilitatea sau prevederea să emigreze.

În numele copilului meu nenăscut şi încă neconceput, vă cer să daţi dovadă de onoare în ceasul al 13-lea, să vă recunoaşteţi public vina şi să vă daţi cel puţin demisiile.

Stereotipuri şi judecăţi de valoare

2011-07-01T14:10:00.001-07:00

Viaţa femeii moderne e marcată de o serie de stereotipuri: sirenă sau balenă, bună da” rea, să fie în ceas cu cuc etc. Nu cred că e măcar o singură femeie care să nu se fi lovit de asta. Nu cred că există măcar o singură femeie în viaţă în lumea vestică care să nu fi simţit că e un cetăţean de mâna a doua fiindcă între picioare are o gaură şi fiindcă îşi poartă the balls pe piept, la vedere şi nu ascunse în scrot.
În fiecare zi la teveu văd fătuci cu creier nefolosit care sunt prezentate ca fiind modele de succes. Iar succesul lor vine din faptul că au trecut prin nişte paturi, inclusiv prin paturile de la chirurgie plastică nu prin nişte şcoli. Al căror număr la bust depăşeşte de multe ori nivelul IQ-ului.
În fiecare zi mi se spune că pentru a fi fericită trebuie să arăt într-un anumit fel. În fiecare zi mi se induc anumite criterii pe care trebuie să le îndeplinesc pentru a fi o femeie de succes. Şi ştiu că în fiecare zi sunt judecată după aceste criterii pe care eu el consider aberante.
În fiecare zi văd femei frumoase şi deştepte care se ascund de viaţă în spatele unor kilograme şi le văd cum sunt desconsiderate pe toate planurile fiindcă au aceste kilograme în plus. Nu neg, multe dintre cele care avem nişte depozite adipoase peste limitele stabilite de către medici a fi normale, le avem fiindcă e dificil să îţi refuzi permanent câte o trataţie când eşti bombardată cu tentaţii cu multe calorii şi stilul de viaţă e teribil de static. Însă când vezi că treci cu un 10-15 kg peste limita medicală superioară, după părerea mea umilă e cazul să iei măsuri. Să vezi cam care sunt caloriile ingerate şi cantitatea generală de mâncare înghiţită şi pe urmă, dacă renunţi la un regim alimentar toxic şi tot nu obţii efecte, e timpul să dai bună ziua unor medici.

De ce acest preambul?
Fiindcă la dr. Oz e Naked hour, în care sunt prezentate nişte cazuri care-mi ridică părul măciucă pe creştetul capului iar pe Garbo http://www.garbo.ro/articol/Familie/8351/Buna-la-pat-Sa-vorbim-deschis-despre-pornografie am citit despre pornografie.
Iar autoarea anonimă, în nesfârşita ei înţelepciune a decis că numele noului diavol în care ar trebui să arunce care cu călimări, care cu cataroaie, după pohte, înclinarea spre violenţă şi religie este Hugh Hefner, tăticul Playboy.
Nu aş zice că Hugh Hefner e chiar idolul meu, spre deosebire de Larry Flint pe care îl ador, dar omul cred că nu merită să fie pus la zidul infamiei.
I se pun în cârcă toate nemulţumirile femeilor faţă de ele însele, dublul standard cu care sunt măsurate şi faţă de care se măsoară ele însele. I se reproşează transformarea de către media a femeii în obiect sexual. I se reproşează faptul că filmele porno prezintă femeia atât de mizerabil.
Hai să fim serioşi, nici măcar sf. Pavel nu a avut atâta impact!

Problema nu o neg. Nu neg că sunt în articol o serie de adevăruri legate de abordarea femeii în publicitate, reflectată în viaţa de zi cu zi, de impactul negativ al filmelor porno asupra dinamicii vieţii sexuale a fiecăruia dintre noi. Nu neg că am simţit asupra propriei mele epiderme efectele negative ale dublului standard. Oh, nu, R., nu am uitat că ai fost de acord cu personajul lui de Niro în filmul acela cu mafioţi! Şi nici că l-ai aprobat din plin la replica ”cu gura aia să-mi sărute copii”. N-am uitat şi nu am iertat palma aia!

Dar aceste adevăruri sunt ascunse într-o mare generală de minciună şi ipocrizie.
Drăgălaşa doamnă a uitat de faptul că cele mai vechi sculpturi descoperite în Europa sunt ale unor scule erecte. Ba chiar că acele sculpturi erau animabile cu ajutorul unor sfori şi se bănuieşte că erau folosite la ore practice de sexologie pentru copii preistorici. Uită să se uite prin piramidele egiptene care prezintă la capitolul viaţă de zi cu zi, scene care sunt perfect la locul lor în filmele XXX. Uită să se uite pe frizele templelor indiene şi ale celor din Ankor. Uită că japonezii au o zi în care venerează falusurile. Uită că-n zona de Polinezia Pacific sexul era la fel de natural ca şi viaţa până a veni europenii cu idioţeniile consacrate.
Uită că datorită doamnelor nopţii care acum câteva mii de ani se numeau hierodule nu centuriste avem acum cea mai respectată instituţie din lume: băncile. Şi uită că au fost multe culturi în care fiecare femeie îşi începea viaţa sexuală în temple ale sexului, fără acel stagiu obligatoriu prin care ea şi el o venerau pe zeiţă, Iştara-n Babilon, Isis pe Nil, nu puteau să se căsătorească. Indiferent dacă erau simple fiice de ţărani sau prinţese de sânge regal.
Repet, filmele porno mi se par o idioţenie cumplită, dar din alte motive.
- femeile au maxim 25 de ani, pe când bărbaţii la 40-50 de ani încă sunt vandabili
- femeile nu au fir de celulită – let”s get serious, câte femei sunt perfecte în mod natural?!
- femeile toate sunt aranjate de mâna omului (şi aici nu mă refer la epilat, coafat, machiat!)
- femeile se tratează singure ca pe nişte pizde ambulante.
Degradarea femeii din filmele porno nu provine din faptul că sunt veşnic în călduri. Nici din faptul că acceptă scene înjositoare. Apropo, ce înseamnă înjositor la aşternut? Bunică-mea, Dumnezeu să o odihnească era deosebit de mândră că în vreo 35-40 de ani de căsnicie fericită bunicul n-a văzut-o goală niciodată şi că nici nu l-a pupat altfel decât cast. Să înţeleg de aici că mă înjosesc şi mă degradez când …?
Sincer, reclama de la silicoane pentru fane mi se pare mai degradantă decât orice poză din Playboy sau din Hustler.
Mi se pare degradant să mi se spună că dacă nu-mi bag nişte corpuri străine în ţâţe nu pot să fiu dezirabilă şi iubită. Mi se pare degradant să mi se spună că să înghit claritin e cheia mea spre o dragoste ca-n poveşti. Mi se pare mult mai degradantă emisiunea Burlacul decât orice film porno care implică persoane adulte, care nu au relaţii cosangvine şi care consimt.
Şi felicitări tuturor doamnelor care se simt sexy şi împlinite şi dacă poartă măsuri mai mari.

Dar, desigur că peste toate aceste amănunte, autoarea a trecut. Fiindcă, nu-i aşa, sexul e animalic şi trebuie refuzat, iar o femeie înţeleaptă ştie să evite să se întâmple această scârboşenie mai mult de o dată pe lună.

De fapt aceasta e problema care urlă din fiecare literă a articolului de pe Garbo. Hugh Hefner are perfectă dreptate! Femeia nu a fost transformată de revistele pentru adulţi într-un obiect sexual! Femeia e un obiect sexual în mentalitatea iudeo-creştino-musulmană. Şi tocmai această abordare
IX. Să nu pofteşti femeia aproapelui tău.
X. Să nu pofteşti la bunurile aproapelui tău.
care pune doar cu o treaptă mai sus femeia faţă de animale şi maşina personală e cea care face de vreo 2000 de ani ravagii. Nu se spune să nu râvneşti la partenerul de viaţă al aproapelui tău. Doar la femeie să nu pofteşti, că e rău de urât. Adică femeile sunt neşte chestii ingenue şi nevinovate, fără de dorinţe, care doar se supun poruncilor soţului – pe care sunt datoare, nu-i aşa să-l asculte, indiferent de dorinţele acestuia. Şi simultan sunt seducătoare neruşinate şi oribile, gata să ducă bărbaţii în ispită doar fulgerând spre sărmanul nevinovat o sclipire de păr de pe sub bukka!
În Portretul lui Dorian Gray e o replică memorabilă legată de faptul că bărbaţii nu pot fi buni decât dacă sunt răi.
E complet adevărată, dar incompletă. Nu doar bărbaţii sunt aşa, în ciuda abordărilor tembele de azi, femeile sunt de pe Venus, bărbaţii sunt de pe Marte, ambele sexe sunt de pe Pământ şi dacă nu ne împăcăm cu asta, se ajunge permanent la alienare. Ni se spune din leagăn că pentru a fi bune trebuie să fim pure, angelice, serene, minunate. Şi în fiecare minut al zilei suntem în paralel bombardate cu ”sexy şi rea”.

Acum, pentru a îmi păstra o lecuţă de obiectivitate, cred că şi pentru bărbaţi e destul de greu. Pe de o parte, se ia un băiat – despre care studiile psihologilor moderni spun că e mai sensibil decât o fată de aceeaşi vârstă – şi trebuie să-l transformi într-un bărbat adevărat. Adică o fiinţă umană care trăieşte pe bază de bere, râgâit, scărpinat la coaie şi pornografie. Iar aceluiaşi bărbat care dacă deschide o Effes pilsner şi e asaltat de fete nubile care îl doresc cu ardoare doar fiindcă e cu bericioaica-n mână, i se cere simultan să fie un tată şi un cap de familie. I se induce modelul rece al pornografiei masculine, dar i se cere să asculte femeile trăncănind despre ce nenorociţi sunt bărbaţii, de preferinţă în timp ce cu un şorţuleţ delicat şi loooz buombuon pregăteşte ceva de ronţăit pentru aceleaşi fete.

De fapt aceasta e problema adevărată. Nu faptul că sunt reclame cu ţâţe la vedere. Ci că nu ni se permite să atingem echilibrul natural între inteligenţă, senzualitate, sexualitate şi viaţă pur şi simplu. Că ni se impun obiective de management al familiei contradictorii şi nu se pune la dispoziţie un cadru unitar de realizare a acestora. Nu avem un manual de utilizare şi bâjbâim.
Că suntem aşa de obsedaţi să imităm ceea ce vedem la TV că nu ne mai folosim mintea proprie spre a gândi cum vrem să fim în viaţă.

Silicoanele politice au fost afişate. Pe când cobra?

2011-06-24T03:08:00.000-07:00

De vreo 20 de ani încoace mă întreb la modul cel mai serios dacă eu sunt anormală şi ce e în jur e normalitate, dacă societatea e anormală şi eu în aşa zisa mea normalitate sunt desuetă sau devenim cumva toţi sociopaţi care ÎNCĂ nu au avut momentul de glorie al ştirilor de la ora 5/7 de la Pro(st)TV.

Peste tot văd tute şi paraşute de ambele sexe al căror principal atuu e că s-au tunat într-un fel sau altul, ele cu silicoane lichide cărate graţios prin ţâţe sau cur sau buze sau orice combinaţie posibilă, ei ceva mai discret, doar cipuri, în portofele.

NU mai ai loc de aceste exemplare sclipicioase. Probabil dacă aş fi coţofană m-aş simţi ca-n rai, înconjurată de atâta bling bling din toate părţile. Ghinionul dracului, sunt om. Ba chiar încă unul care nu apelează nici la inginerie genetică nici la trusa cu farduri pentru a crea un om nou de fiecare dată când iese pe uşă. (cel mult la o mască de fructe cu care uneori sunt suficient de zuză să mă deplasez până la non-stopul de jos). Am început să nu mai pot vedea omul şi ideea de silicon. Peste tot mi se bagă silicoane la înaintare încât subscriu total la gestul de protest al cobrei care a muşcat curva de silicon, preferând o moarte de martir ruşinii de a fi tratată ca un obiect sexual.

Cred însă că Băsescu (pe care nici măcar peiorativ nu-l mai pot alinta Băselu) a dus moda silicoanelor la un cu totul şi cu totul alt nivel. Nu cunosc nici suficientă istorie ca să-mi pot permite să îi contrazic - c-aşa m-au învăţat pe mine comuniştii la şcoală - pe cei mai mari istorici ai României contemporane. Dar îmi miroase a ţap uns cu mir pentru sacrificiul viitor, iar Majestatea sa are experienţă bogată în a fi sacrificat mereu şi mereu şi mereu. Chiar dacă în bogata tradiţie stalinistă mirul antichităţii a fost înlocuit cu o materie care se găseşte pe toate drumurile şi care e produsă în cantităţi uriaşe. Nu pot scăpa de mirosul de rahat şi de mir din nas.

Aşa că, indiferent dacă scuzele mele sunt egale cu 0, poate chiar mai puţin decât 0, îmi cer scuze Majestăţii sale fiindcă e şi vina mea că preşedintele care nu a fost niciodată al tuturor românilor se poartă ca un comisar politic de ultimă speţă. Exact genul care stă la coada plutonului cu motivaţia că veghează să nu cumva să nu dezerteze vreunul cu simţul autoconservării mai dezvoltat, tocmai pentru a se feri de focul inamic şi pentru a putea fugi primul.

Acum mai puţin de 70 de ani, bunicul meu, un locotenent oarecare al armatei române, învăţător la sat în civilie şi fiu de ţărani la origine, a avut proasta inspiraţie să cadă prizonier la nemţi. Şi a avut şi mai proasta inspiraţie să îi lase să îl ducă într-un lagăr cu soldaţi (majoritatea aviatori) americani. Iar la finalul războiului a reuşit să creeze un standard nou în ceea ce priveşte lipsa de inspiraţie şi să refuze oferta americanilor de a-l lua cu ei în State.
Motivarea a fost absolut fenomenală şi o lecţie de patriotism ”Nu pot să vin cu voi! Cui las eu PĂMÂNTUL, NEVASTA ŞI COPILUL?”

Ordinea şi implicit importanţa erau clare. Pământul a fost primul. Soaţa a doua.
Nici măcar jurămintele ferme că o să i se aducă prin crucea roşie familia în State nu l-au mişcat. Evident, pentru aceste alegeri a plătit cu vârf şi îndesat. Dar încă îmi sună în urechi cuvintele bunicii. ”Cui lasu eu PĂMÂNTUL, NEVASTA ŞI COPILUL”?

Au trecut mai puţin de 70 de ani de la această discuţie, când un ţăran cu un pic de carte şi-a profesat declaraţia de credinţă. Dintre cei pe care îi cunosc acum, mă întreb câţi dintre oamenii pe care îi cunosc ar pleca destinaţia ”o să îmi fie rău mie” doar cu speranţa că poate, prin sacrificiul personal o să fie mai bine pentru ţară. Oricum, majoritatea oamenilor pe care îi cunosc şi-ar vinde proprii părinţi pentru un dolar în plus.

Dar ştiţi ce mi se pare cel mai tragic? Că eu însămi, nepoata dânsului consider că sacrificiul a fost inutil şi prostesc. Cu toate că mă simt legată ombilical de pământul pe care bunicul nu l-a putut părăsi şi pe care eu însămi mă simt incapabilă de a-l părăsi.

Melci, scoici, raci, craci. Şi mai ales draci. Mulţi draci!

2011-06-20T17:39:00.000-07:00

Azi am aflat că nu doar că sunt la a doua facultate, dar am ajuns iar la dimensiunile ”de facultate”. Adică am intrat iar, aproape cu uşurinţă în ultima pereche de blugi cu turul tocit pe băncile din Polizu. Încă e o potrivire un pic prea strânsă pentru gusturile mele, dar ceea ce contează e că pot să închid şi fermoarul şi nasturele şi să mai şi pot să respir. Ba chiar să mai şi beau un pahar de apă.
Desigur, acest lucru trebuie recompensat cu o mică adăugire în garderobă. Stătui eu ş-am cujetat, răsfoind printre ţoalele existente şi am ajuns la concluzia că nu am o fustă mini decentă, cele pe care le am fiind cam cu 10 ani în urma trendului actual. Aşa că se impune imperativ remedierea acestei lipse. Aşa că am plecat la vânătoare, înarmată cu o imagine mentală cât se poate de precisă a animalului mitologic vânat:
- de lungă să fie cât de scurtă
- de dezgolită să fie cât mai învelită, că nu-s politiciancă să mă afişez cu chiloţii la vedere
- de neagră să fie cât mai neagră
- de elegantă să fie cât mai trashy
- de explicită să fie cât mai implicită
- de sexy să fie cât mai senzuală
- de trendineză cât mai retro
- nici în căruţă nici în teleguţă
- să o pot purta şi pe la prânzişorul cel mic şi când toacă popa de vecernie
- să meargă şi la serviciu sau la cursuri şi la un after hours.

După cum se poate observa cu uşurinţă, imaginea mentală pe care o construisem este de o claritate uimitoare, absolut orice vânzător putând înţelege specificaţiile produsului solicitat.
Asta fiind spuse şi zise am început vânătoarea. Cum paşii m-au dus azi aproape de Romană, am început-o de acolo. Intru în primul magazin:
- Bună ziua, mă puteţi ajuta şi pe mine vă rog? Vreau o fustă mini, neagră, elegantă, dreaptă.
Am primit un nu cât se poate de hotărât.
Am suspinat intens, cât să dărâm şandramaua dacă ar fi fost făcută din ceva mai puţin rezistent decât betonul dinainte de marele Război, mi-am adus aminte că orice prost poate să dorească, dar un om cu adevărat inteligent dacă vrea şi obţine ce vrea, mi-am întărit imaginea mentală despre fusta viselor mele şi m-am extras din magazin.

Al doilea magazin, la fel.

Al treilea mi-a putut prezenta un ceva promiţător.

Distracţia a început la al patrulea magazin.
- Bună ziua, mă puteţi ajuta şi pe mine vă rog? Vreau o fustă mini, neagră, elegantă, dreaptă.
Desigur, mâna vânzătoarei s-a dus glonţ spre ce ştia ea de mini. O chestie tip gogoşar, dintr-un material dubios, destul de plasticos, care cu multă străduinţă probabil putea fi ţinut cam 5 secunde peste linia chiloţilor. După care se aplică subrutina de străduire suplimentară şi derulare din jurul buricului.
Pe vremea mea, and i say, pe vremea mea, prin Precambrianul mediu, când mi-am cumpărat ultima fustă, mini însemna ca atunci când stai în picioare, dreaptă, tivul fustei să fie undeva între articulaţiile degetelor şi podul palmei. Urma fusta midí – până la nivelul genunchiului sau o idee sub – binecuvântatele modele ale doamnei Coco Chanel, cea maxi, dincolo de jumătatea gambei şi cea macro, dincolo de gleznă. Între timp moda a evoluat, a apărut fusta micro, care e cam sub buric, iar fustele midí au devenit total desuete. Cam ca telefoanele cu disc şi abacele. Iar când pomeneşti într-un magazin de haine, ”Coco Chanel”, ori îţi e indicat ceva stil Laggerfeld, ori ţi se indică energic cu degetul să treci strada la parfumerie.
Oftez adânc şi reformulez pentru tută: ”O fustă midi, domnişoară”.

O apucă instantaneu un râs homeric de parcă îi cerusem chiloţi tanga cu Bugs Bunny şi sutien cu Elmer Fudd.
- Midii? Ce e aia o fustă midii?
- Midí domnişoară, miDÍ, nu midii. Midí! Şi arăt, ca pentru vânzătorul român, ceva deasupra genunchiului.
Râzând la fel de isteric ca proasta-n târg îmi arată o altă fustă, de lungime potrivită de data asta, însă cu nişte pliuri care mi-ar fi făcut dosul să rivalizeze cu marea piramidă de la Ghizeh.
În momentul acela am avut nevoie de toată stăpânirea de sine cu putinţă ca să nu îi cârpesc o palmă răsunătoare care să-i şteargă hlizitul de pe mutră.
- Dreaptă domnişoară, ce nu vă e clar? Vreau o fustă midí, dreaptă, neagră, elegantă.
Printre hohote de râs a reuşit cumva performanţa să-mi repete:
- Nu avem fuste midii doamnă. Midii găsiţi la restaurant.

Bebicisme

2011-06-19T08:19:00.000-07:00

Aviz amatorilor!

Mă sună mama adineauri să-mi zică ultima năzbâtie a lui Bebe, care e papagalul familiei: ”te spun lu' mama”.

Bleeding heart

2011-06-16T15:47:00.001-07:00

Când ţi se închide în faţă o uşă, ţi se deschide o fereastră.
E un clişeu atât de tocit încât până nu intri cu nasul în uşa închisă brusc şi nu te ameţeşte mirosul de tei care intră prin fereastra care a crescut brusc acolo unde ştiai doar un perete, nu-l percepi la justa valoare.

Uşa închisă a fost un refuz care ustură ca toţi dracii. Faptul că m-am încăpăţânat să nu văd semnele lui mă face o idioată. Şi sunt suficient de femeie ca să ştiu că am dreptate ex oficio.
Fereastra mi-a deschis-o o bună prietenă care m-a ajutat să văd de ce sunt atât de defectă pe dinăuntru.

Păcat că nu sunt în stare să înţeleg morala lecţiei. Parcă era mai profan la Mărgineanu, dar focul se combate cu foc şi obscenităţile tot cu vorbe deocheate.

Ai nevoie doar de dragoste

2011-06-15T14:59:00.000-07:00

Azi am trecut pe lângă vreo două tarabe cu literatură ”ezoterică”. Titluri multe şi pestriţe, unele care frizează din punctul meu de vedere insulta faţă de intelectul meu. Dar faptul că sunt traduse şi publicate, înseamnă că sunt suficient de mulţi oameni care citesc acele broşurele şi cred în ele.
Un titlu pe care mi l-a şoptit o prietenă este ”Secretul” Rhonda BYRNE. Care mi-a sintetizat conţinutul acestei cărţi: puterea subconştientului de a face bine sau rău, materializată prin autosugestie. Sau placebo. Îndeplinirea prin ele însele a profeţiilor negative.
E o întreagă industrie obscenă în spatele acestor cărţi. Chiar mai periculoasă decât cea a cărţilor siropoase. În definitiv, cu o Sandra Brown în mână, în cel mai rău caz, poţi ajunge la o masturbare cu happy ending. Ceea ce nu e un final atât de rău, câtă vreme ţii minte că bărbaţii super macho, bogaţi şi inteligenţi nu cresc în toţi copacii în locul frunzelor. Şi că nu s-au inventat ochelari speciali pe care să-i anini pe nasul partenerului ca să nu observe celulita de pe curul dumitale, ridurile datorate traiului în comun şi menajului a trois zilnic cu grijile şi partenerul.
E obscen să zici că prin a ”gândi gânduri pozitive” o să dai Universul cu roţile-n sus. În urma unor studii personale îndelungate, cu rezultate perfect similare şi repetitive în orice condiţii, oricât ai sugestiona interior să dispară – să zicem mizeria de pe covor sau dezordinea din casă, nu o să se întâmple. Singurul mod de a le face să dispară e să pui mâna proprie şi personală şi să faci ceva. Mi se par mult mai bogate în înţelepciune tabletele Mariei Timuc din Jurnalul Naţional. Care vine cu argumente logice nu doar aparent logice pentru a-şi susţine firul logic.
Tot aşa şi cu această enervantă gândire pozitivă. Poţi să gândeşti până joimarţi că o să apară Făt Frumos. Nu o să apară, fiindcă l-a asasinat din faşă societatea modernă. Însă poţi acţiona pozitiv. Poţi filtra orice gând printr-o prismă logică. Şi să elimini gândurile rele. Nu te vei simţi mai bine dacă-ţi repeţi că te simţi rău. Ba o să prelungeşti starea neplăcută. Poţi să eviţi gândurile negative la adresa unor terţi care se bucură de succes. Nu vei deveni mai încrezător în tine şi implicit mai de succes dacă îţi repeţi în oglindă că eşti proaspăt coborât cu hârzobul din ceriu. Dar dacă refuzi să crezi când ţi se repetă că eşti prost, incult, ghiolban şi să ai grijă de îmbunătăţirea continuă a ta pe toate planurile, vei şi putea demonstra contrariul.

Iar enervant e că toţi se agaţă de un secret al lui Polchinele şi taxează enorm ceea ce ar trebui să fie gratis. Iisus a zis ”Dumnezeu este iubirea şi iubirea este Dumnezeu”. Beatleşii cei la fel sau chiar mai faimoşi decât El au zis ”All you need is love”.

Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi.

Nevoia de ciorapi de orice altă culoare, numai albaştri să nu fie

2011-06-13T14:07:00.000-07:00

Un curent atât de la modă încât îl pot numi trendinez e cel al teoriei conspiraţiei. Nu sunt pasionată de conspiraţii. Mi se pare irosire de vreme să stau şi să citesc aşa prostii. Dacă ”oculta” e atât de puternică încât să ia decizii de o asemenea amploare de capul ei, atunci cu siguranţă e suficient de puternică pentru a împiedica sifonarea secretelor. Cu bani sau cu glonţ. Dar e la modă şi varii pitpalaci se agaţă de ”secretele” pe care le aduc la lumină, încât ai senzaţia că au telefon direct cu Cel de sus care le dictează sure noi.

Însă nu mă pot opri să nu remarc explozia de ”-isme”, feminism, masculinism, comunism, liberalism, liber-schimbism, creştinism, mahomedanism, care propovăduiesc obţinerea binelui absolut şi că va fi cald la vară.

Azi mă deranjează feminismul. S-a pornit de la o serie de idei generoase şi măreţe. Obţinerea de drepturi egale între bărbaţi şi femei, eliberarea de sub influenţa patriarhală a societăţii influenţate de abordarea din iudaism care pune femeia şi dobitoacele pe aceeaşi treaptă. S-a obţinut o generaţie de piţi. Aproape că-mi vine să caut bubulii lui Coruţ. (Băiet citit, deştept, orientat, cu o pană sprinţară, cu care scrie egal cărţi de aventuri şi de dragoste. Păcat că s-a asociat cu o serie de nume dubioase din politică). Sau reptilienii. Căci mi-aş dori să cred că oamenii nu-s în stare să îşi facă pe persoană fizică aşa ceva şi există ceva sau cineva nepământean care ne sapă la rădăcină. (Dar suntem perfect capabili să ne săpăm cu frenezie groapa.)

S-a plecat de la ideea obţinerii independenţei şi a drepturilor sociale. S-au pierdut însă pe parcurs respectul, auto-respectul şi obligativitatea de a gândi.
În natură nu există extreme prin şi pentru ele însele. Până şi magneţii monopol nord sunt atraşi de magneţii monopol sud. Iarna nu poate să existe în absenţa verii, seceta fără ploaie. Tot aşa principiul feminin nu poate să supravieţuiască fără principiul masculin. Dar nu prin raportare competitivă ci prin completare. E uşor de observat că în lumea de azi, puternic influenţată Cartea Sfântă, principiul masculin e glorificat şi cel feminin se doreşte a fi eliminat.
Ultima lovitură dată principiului feminin vine chiar din partea feminismului. ”Puterea pizdei” e o aberaţie. Femeia nu e pizdă, pizda e un organ al femeii. Să scandezi aşa ceva nu îţi aduce respect şi echilibru interior ci nevoia de a te raporta la organul complementar. Adesea prin intermediul unui cuţit de castrare. Ceea ce nu e de natură să rezolve vreo problemă ci să genereze alte probleme, pe termen scurt, mediu şi lung.

Ieri emanciparea feminină însemna dreptul egal la educaţie, posesiune şi vot. Azi emanciparea feminină înseamnă random sex, liber la râgâit mici şi bere şi îmbrăcăminte dezvelitoare. În condiţiile în care bolile cu transmitere sexuală fac ravagii şi distrug vieţi şi destine, micii şi berea nu sunt alimente de calitate iar îmbrăcămintea dezvelitoare nu te protejează nici de frig nici de cald, e prea expresivă pentru a aprinde curiozitatea masculină şi prea inexistentă pentru nu aţâţa nevoia primară de reproducere. Respectul pe care îl aveau implicit sufragetele, puţin, cât supravieţuise prin secolele de creştinism, s-a risipit prin proasta gestionare a nepoatelor şi strănepoatelor lor.

O femeie nu va fi în veci egala unui bărbat. Nici un bărbat nu va fi egal cu o femeie. Pot însă să aibă o serie de drepturi şi responsabilităţi egale. Şi trebuie să fie complementari. Altminteri războiul sexelor va atinge nişte forme deviante pe lângă care ce e azi o să fie o dulce amintire.

Citând un ziar, un amic spunea deunăzi că fetele de azi consideră să facă sex oral unui băiat cu nimic mai ieşit din comun ca o strângere de mână. Fără ca băieţii de azi să aibă aceeaşi atitudine. Modelele impuse în mod generalizat la nivelul civilizaţiilor occidentale promovează persoana ca obiect sexual. Tragic, persoana e în general de sex feminin. Până şi fututul are sau ar trebui să aibă un ritual al lui. Nu mai vorbesc de mistica asociată sexului şi dragostei. Să pui egal între un salut şi un coit e greşit. Nu de alta, dar fie şi în cea mai demistificată formă a sa, raportul sexual presupune intrarea în spaţiul de siguranţă personală a individului, cum nimic nu o poate face. Se promovează sârguincios modelul relaţiei de quasi-unică folosinţă, o tumbă-n pat, ţac pac, merci madam. Modelul e aplicabil din nefericire doar între doar 18-30 de ani. După 30, nevoile primare şi presiunea familiei încep să-şi pună amprenta şi femeia tinde să renunţe la formatul sex and the city, pornind în căutarea stabilităţii. Problema e că deja ego-ul e contorsionat şi stima de sine se percepe prin vagin nu prin creier şi suflet. Iar asta nu e materie primă de primă calitate pentru un mariaj stabil. Majoritatea celor care au fost forţate să intre în matriţa femeii – obiect sexual sunt deja schilodite psihic, acrite şi deformate. Adică sunt teren fertil pentru a deforma şi următoarea generaţie. Vă aduceţi aminte de celebrul ”tu să nu fii proastă ca mine, mamă”? Garantez că şi generaţiile viitoare or să-l audă din plin. Desigur, legat de alte subiecte. Femeile care îl vor spune în viitor vor încerca să compenseze inocenţa pierdută răpindu-le propriilor fiice inocenţa, înarmându-le nu cu informaţii ci cu postulate care vor îndemna la ură. Şi tare mi-i frică de lucrurile care se consideră a priori adevăruri fundamentale, care nu trebuie să fie demonstrate ci doar aplicate.

Lumile non-logice - pitzi vs doamnă

2011-06-13T12:21:00.000-07:00

Zicea pe vremuri o vorbă englezeazcă ceva de genul ”Dacă merge ca o raţă, măcăne ca o raţă, mănâncă ca o raţă, înoată ca o raţă şi zboară ca o raţă, atunci e raţă”. Sau o altă zburătoare din aceeaşi familie, pe care o vom denumi generic raţă, noi ăştia care nu facem diferenţa între raţa mandarină şi raţa pe varză.

Fusă şi să dusă!

Asta a fost o dată ca niciodată tăticu! Acum aplicând principiile matematicii post Descartes, ale fizicii non-newtoniene şi geometriei neeuclidiene vine un ţâşti bâşti care-ţi demonstrează că nobila înharipată nu doar că nu e raţă dar s-ar putea la sfârşitul demonstraţiei să zici săru mâna boierule că nu mi-ai demonstrat că e ferigă din precambrian!

Ştiam pe vremea mea (Iisuse cum poate să sune!) cum că femeia trebuie să fie curvă-n pat, doamnă în sufragerie şi gospodină în bucătărie. În mod ciudat n-am auzit că bărbatul trebuie să fie gigolo în pat, domn în sufragerie, minitehnicus în casă şi profesionist la serviciu. Nici conceptul de viaţă profesională a unei femei nu prea exista până-n Revoluţie. Serviciul era o chestie la care te duceai ca să iei nişte bani şi de unde să te întorci odihnită ca să te poţi ocupa de casă şi copii. Soţul desigur, nu se întorcea obosit, aşa că trebuia servit cu o cafeluţă fierbinte cu caimac, dulceaţă de cireşe amare şi papucii preferaţi. Şi desigur nu trebuia speriat cu amănuntele nesemnificative ale performanţelor şcolare ale plozilor, rapoarte de la muncă sau pregătire profesională continuă.

Atunci se ştia care îi de moravuri uşoare şi care-i fomeie serioasă şi la casa ei, după îmbrăcăminte. Zglobioasa se îmbrăca sexy, să atragă privirile masculilor şi să le aprinză imaginaţiunea, gospodina etala pas aprig, sarmale-n cap şi sacoşe-n mână.

Apuse sunt acele vremuri. De la puştoaicele din leagăn la mame mari venerabile acum se concurează aprig pentru atenţia masculină. Nu mai ai loc de tute care din spate arată muzeu şi din faţă îţi dai seama că încă n-au absolvit liceul. Sau dame sărite bine spre a 4-a tinereţe care etalează fuste mini şi decolteuri adânci de natură să trezească până şi în cel mai ateu privitor nevoia de rugăciune. Rugăciune să nu îţi ia şi ţie minţile când în loc de piele fermă şi muşchi formaţi vei avea şunculiţe şi riduri cât defileul Jiului.

Treceam azi pe lângă o copiliţă, o victimă a modei şi a lipsei de minte a părinţilor. În crucea verii, etala o frumuseţe de cizme până la genunchi, desigur cu decupaje, ca să nu ajungă acasă numai bună de servit la cină. Desigur şocat de aşa năzbâtie, turul nădragilor se apropia îngrijorător de aceeaşi cotă, dând senzaţia neplăcută că a puţin făcut pe ea. Bluza de un roz atroce care s-ar fi potrivit perfect unei bomboane pline de E-uri, o prezenta pe Hannah Montana, marea divă şi senzaţie Disney channel. Tuşa finală o dădea însă geanta, în care ar fi încăput lejer un chinez tranşat, purtată nonşalant pe antebraţ, cu mâna flexată în exterior, ca şi cum ar fi cerşit.

După părerea mea umilă cam asta şi făcea, cerşea. Palme, desigur. Pe care i le-aş fi împărţit cu generozitate creştină atât ei cât şi doamnei mă-sii şi lui domnul tac-su, care o lăsaseră să iasă din habitatul familial deghizată aşa.

Da, sunt de acord că femeia este egală în drepturi şi îndatoriri cu bărbatul. Da, sunt de acord că fiecare trebuie să aibă libertatea de a se exprima. Da, sunt de acord că dacă aşa vrea muşchiul meu, trebuie să pot să ies pe stradă în curul gol şi să nu fiu agresată în niciun fel.

Dar societatea e aşa cum e, adică nebună. Şi îmbrăcată precum o curvă nu vei atrage aplauze ci fluierături şi propuneri indecente.

Şi revin la ”-ismele” la modă. Nu îmbrăcându-le pe fetiţele de la Disney precum nişte centuriste o să le educi. Nu prezentând curve siliconate care nu au nicio valoare intrinsecă şi nicio capacitate de exprimare educi tânăra generaţie. Au contraire. Machiajul strident, silicoanele de 10 kg bucata şi fustele deasupra buricului nu au cum să clădească un caracter feminin puternic. Se prăsesc cohorte de ”asistente TV”, mai efemere decât efemeridele, similare până la clonare, obiecte sexuale de quasi unică folosinţă. Fetele astea se cred moderne, cosmopolite, puternice, prototipuri de succes dar sunt parcă scoase dintr-un copiator defect. Îşi expun ţâţele şi pizdele în toate tabloidele şi revistele pentru bărbaţi şi sunt convinse că au realizat ceva în scurta lor viaţă. Nimeni nu le spune că de fapt se devalorizează, că supra-expunerea şi uber disponibilitatea nu le face nicidecum feminine ci doar ieftine şi înfiorător de uşor de înlocuit.

Acum 50-60 de ani, mamele şi bunicele de azi îşi ardeau sutienele, încercând să-şi găsească puterea feminină, drepturile sociale şi emanciparea dintr-o lume puternic patriarhală, în care femeia era doar un bun de folosinţă îndelungată, care trebuia utilizat până la uzarea şi epuizarea completă.

Generaţia 2011 încă nu a găsit calea spre putere, renunţă la drepturile sociale şi cetăţeneşti, din emancipare s-a ajuns la schilodire fizică şi psihică şi în societatea modernă femeia a ajuns doar un bun de folosinţă temporară, grabnic achiziţionat şi la fel de grabnic eliminat când apare o versiune cu 5 grame în minus şi un număr superior la sutien.

Şi mă gândesc la bunicile mele (chiar dacă erau de la ţară!), la mama, la mari doamne, unele trecute la cele sfinte. Care ştiau să atragă atenţia cu un gest sau o privire, ale căror decoltee sugerau nu afirmau nimic, care se apropiau în foşnet de ciorapi de mătase şi mirosind a curat pe sub sugestia de parfum. Care năuceau cu o idee nu cu o expunere de cur. A căror valoare intrinsecă era mereu în creştere, cu fiecare prefix schimbat.
Femeile astea, frumoase sau mai puţin frumoase aveau clasă şi cunoştinţe pentru a deveni fascinante, indiferent de ghioceii de la tâmple sau artrita care le ataca mâinile. Femeile astea gândeau.

Où sont les fammes d'antan?

Să fii om e lucru mare

2011-06-13T10:57:00.000-07:00

http://www.youtube.com/watch?v=KjPnqbY5RuQ

Invers de cum zice Pomohaciul, să fii om e o-ntâmplare. Deci probabilistic exista o şansă din două să prind cromozomul X respectiv pe Y în momentul concepţiei. Nu e ceva de care să fiu în mod particular mândră, nu am meritat cu nimic privilegiul de a aparţine sexului feminin. E şansă / e voinţa lui Dumnezeu / e alegerea spiritului meu / e rezultatul acţiunilor mele trecute care mi-au stabilit karma. Deci eu, fiica lui G. şi a M.-ei, domiciliată în …., cu CNP 274… nu pot să înţeleg de ce ar trebui să îmi inscripţionez pe haine sau pe piele ”cunt power” sau un yonni acolo.

Iar rădăcinile acestei incapacităţi de a înţelege această carte şi altele la fel au rădăcini adânci în copilăria mea. Nu, nu am fost abuzată, nu, nu am fost bătută mai mult decât regulamentar, nu, nu am fost un caz social. Doar un copil de sex feminin normal, din părinţi normali, aparţinători unei oarecari burghezii comuniste, la primă generaţie. Ai mei părinţi vin de la ţară, lucru minunat în cazul tatei şi lucru crunt în cazul mamei. Fiindcă educaţia sexuală pe care a primit-o mama la plecarea la facultate a fost scurtă dar teribil de concisă: ”Dacă te greşeşti, îţi tai capul, o omor şi pe mă-ta că n-a fost în stare să te crească şi pe urmă mă omor pe mine că nu mai am nici un Dumnezeu fără voi!”. Pe când îmi relata această fază, atitudinea mamei era una duală, diametral opusă. Pe de o parte o simţeam încă îngrozită, dar de acord cu sentinţa patriarhului şi în continuare sub condamnarea la moarte enunţată încă dinainte de potenţialul transgresional, pe de altă parte îşi dădea seama de aberaţia acestei decizii şi încercând să fie mai deschisă şi mai modernă.

O altă zisă cu care am crescut şi care m-a traumatizat destul, a fost ”Femeia trebuie să se mărite fecioară, că altminteri o să aibă numai necazuri în viaţa conjugală! Uite la mine, taică-tău a fost primul bărbat care m-a sărutat şi de asta niciodată nu a ridicat vocea sau mâna la mine!”

Personal mă îndoiesc amarnic de legătura cauzală dintre acestea două, tata fiind un om fundamental bun şi civilizat.

Însă de atunci am rămas cu trei întrebări care încă mă dor, iar la momentul în care le-am formulat m-au junghiat:
Singura mea valoare e o bucată de piele pe care am onoarea dubioasă să o împart în tot regnul animal doar cu pisicile?
Vaginul meu e măsura mea?
Eu sunt posesoarea vaginului meu sau vaginul meu mă posedă pe mine?

Între timp am crescut, am trăit, am învăţat şi am simţit.

Mulţumiri tardive şi care probabil nu vor ajunge niciodată la destinatară, unei superbe doamne din America pe care am văzut-o într-un documentar pe Discovery legat de cancerul la sân. Doamna suferise de cancer bilateral şi i se rezecţionaseră ambii sâni. În anii 90 am văzut asta. Producătorul documentarului a filmat-o în casă, la lucru şi mai ales la plajă. Unde nu purta sutiene umplute cu şosete, nu îşi pusese silicoane, nu solicita să i se implanteze proteze mamare. Era superbă, sexy şi senzuală. Operaţia o lăsase fericită şi supravieţuitoare, puternică şi inteligentă. Femeia aceea emana sexualitate nu din sutien ci din suflet şi minte. Refuzase să se considere handicapată de pierderea unor organe care nu îi mai erau necesare din punct de vedere biologic şi să se supună Kannun-ului social. Cred că ar trebui reluat măcar o dată pe lună ca să vadă şi să înţeleagă toate pizdele plastifiate de azi care aleargă după implanturi ca după aer sau aur.

Astfel am învăţat să nu mă identific cu niciuna dintre părţile corpului meu, niciuna nu îmi e vitală pentru imaginea mentală pe o am despre mine. Cu o singură excepţie, nesemnificativă. O cărămidă sau un glonţ în cap cu siguranţă că îmi vor pune permanent cruce, nu doar imaginii. Sunt ceea ce sunt datorită experienţelor avute, datorită informaţiilor acumulate, datorită puterii mele de a gândi.

Vagina, ergo sum

2011-06-13T10:55:00.000-07:00

De azi am mai bifat un aspect necesar pentru a fi în rândul lumii. Am început să citesc Monologurile Vaginului. Merci Simona CATRINA, merci http://www.dailycotcodac.ro (http://www.dailycotcodac.ro/2011/06/sa-vorbim-deschis-despre-cartile-dorsale/ ), uite aşa mă apropii eu cu încă un as de a fi om mare.
Recunosc, nu am terminat decât vreo 15-20 de pagini ale broşuricii, m-am plictisit atât de complet încât am preferat să merg să-mi cumpăr cartofi noi pentru o porţie de cartofi argintii cu usturoi (mâncu-te-ar puricii awwa!) şi cu probabilitate de peste 90% NU o voi termina vreodată.

Dar şi acest scurt fragment m-a lăsat cu un gust bizar, făcându-mă să mă întreb dacă sunt complet idioată, total neadaptată timpului în care m-am născut sau e pur şi simplu cazul să mă retrag undeva, pe o insulă tropicală să privesc cum cresc palmierii.

Mi se pare aberant să mă identific cu vaginul meu şi să raportez tot ceea ce fac, gândesc, acţionez prin prisma lui. La fel de aberantă mi se pare şi ignorarea lui totală, aşa cum am fost învăţată. Nu înţeleg de ce trebuie să îmi fie jenă că-l am sau să fiu mândră că am o gaură între picioare. Nu înţeleg de ce ar trebui să îl personific şi să îl îmbrac. Nu înţeleg de ce să îi dedic o carte.

Cinstit, din ce fragment am citit până acum nu am înţeles absolut nimic din psihologia feminină, cu toate că-s femeie. Această carte se doreşte a fi un chatarsis al autoarei şi al unor alte femei, care la o vârstă variind de la adultă la venerabilă învaţă să îşi cunoască această parte anatomică. Prin atingere, vizual, prin masturbare. De ce? De ce trebuie să vină cineva să mă înveţe cum să mi-l manipulez? De ce trebuie să scandez cele jdemii de nume ale pizdei la teatru? Pentru asta nu trebuie să plătesc bilet. E suficient să ies în oraş. Sau să mă uit la oraş şi voi găsi suficiente motive să pomenesc toate organele feminine şi masculine implicate în actul coitului. Plus alte lucruri profane. Nu cumva omor muzele dedându-mă la astfel de acte în grup în acelaşi spaţiu în care s-au auzit cuvinte de învăţătură?

Nu neg experienţele traumatizante descrise în carte. Şi nici prăpastia modernă dintre feminin şi masculin. Dar sincer mă întreb cu ce le ajută să îşi scrie pe piept ”cunt power”? Şi absolut caragialian îmi repet cu accentul peltic al lui Brânzovenescu ”nu priţep”. E peste puterile mele să înţeleg de ce cineva cu toate minţile acasă trebuie să îşi ia în posesie un organ. Dar ce ”zda mă-sii, merg să-l iau de la magazin şi trebuie să îl marchez cumva ca self? Că nu ştiu tot despre aparatul meu genital nu mă miră. Nu am avut niciodată timp/ tragere de inimă să citesc tot ce s-a scris despre el, medical vorbind iar metaforic nici atât. Dar pe de altă parte nu ştiu tot despre nicio altă parte anatomică.

Cu ce e mai presus decât orice alt organ? Recomand cu tărie emisiunile de genul ”I shouldn”t be alive” celor care cred că le ştiu pe toate. Sau măcar dilemele lui Tickle. Sunt oameni care îşi pot linge coatele, sunt oameni care îşi pot disloca oasele şi să intre în cutii de televizoare.

Degetul meu preferat e inelarul mâinii stângi pentru unghia că are exact forma pe care o doresc! Unghia pe care o detest e cea de la degetul mic al piciorului mare. Îmi place consistenţa pe care o dau firele de păr albe şi îmi doresc să am mai multe.

Ce ar fi dacă în locul Monologurilor vaginului am avea haikku-ul degetului mic de la mâna dreaptă?
Am o activitate de birou şi prin natura mea intrinsecă sunt statică şi sedentară. Aş zice că bucile mele merită măcar un laudatio.
Oare papilele gustative nu sunt demne de o odă?
Oare inima nu merită un imn?

Oare ce s-a întâmplat cu descartianul ”gândesc deci exist”?
Mai e el de vreo actualitate în care suntem îndemnaţi şi învăţaţi să ne masturbăm, să ne hrănim corect şi eficient, să exersăm la sală şi să luăm de-a gata tot? Cu fiecare zi ce trece mi se pare că rostul meu nu e să gândesc ci să fiu îndopată prin toate găurile cu ceea ce produc alţii. Şi mi se pare o irosire totală a muncii lui Dumnezeu care sunt sigură că nu mi-a pus creierul între urechi numai pentru a nu auzi cu ecou când se prăbuşesc arborii seculari sub drujbe.

Deci DA!!! Mi-am vazut visul cu ochii, de-acum pot sa mor ferice!

2011-06-11T04:17:00.000-07:00

Băi tată băi, m-am ajuns! Am crescut mare! Mi-am vazut visul cu ochii, de-acum pot sa mor ferice!, vorba bardului!
Visule fişior frumos, dă-te-ncolo de mijloc, fă-mi şi mie mult loc!
(Nu de alta dar ie curu” mare şi nu încap prea uşor)

Prin prezenta vă anunţ că am intrat în rândul lumii şi m-am ales şi c-un hater online, nu doar ăia clasici, de pe vremea lu” mam mare care se dau viteji în viaţa de zi cu zi. Noooo tătică, deja mi s-a dedicat un întreg articol prin care eram tocată mărunt de către un bărbos uber-culturalizat după cum mi s-a spus şi zis. Mai greu cu demonstrarea şi cu ironia şi mai greu. Neica ăla are senzaţia că a descoperit cea mai optimă metodă autohtonă de a sintetiza esenţa de vanilie din rahat de bloggeriţă.

Jeez, daţi-i omului un IG Nobel! Cineva i-a zis cum mă cheamă şi ce profesie am şi repede, zbang la gazeta cea care are nevoie de trei enunţuri preliminare pentru a rezolva ergonomia necesară tăiatului frunzelor la câini. Aştept cu nerăbdare momentul în care o să o sune pe madame ma mere, să-i plângă mucios pe umăr că fie-sa (adică subsemnata) se dă pe neţi şi are blog cu pula-n pizdă şi se exprimă pe alocuri absolut şantieristic. Mno, d-aia mă fac ajiner constructor, nu ca tata, să am această scuză. Că prea s-a plâns că violez limba română cu perversiuni în scrierile mele epopeice şi epocale! Mi-a dedicat o întreagă postare! Poţi să crezi dumneata cetitoriule asta? O madamă mintoasă foc a declarat în urma analizei de text efectuate că nu-mi va citi cap d”opera fiindcă e edificată.

Vai, mă simt devastată. Din această cauză o să ratez premiile de popularitate blog-fest pe 2111, că oricum în 2011 nu intru în Ze-list. Aduceţi-mi sărurile monchericilor ca să nu mă ieie cu leşin! De la râs, desigur.

Între timp, fiecare rămâne cu pizda (neaoşă) personală. Ah, dar am uitat, posesorul bărbos de blog care numără timpul de la lansarea dumisale-n interneţi n-are pizdă, cel mult nioazdă, orşice o însemna asta. Rămâie la dânsu-acolo, că nu-mi pare de bine cum sună.

În care se spune şi se arată cum hidra cu 9 capete devine zâna zânelor

2011-06-09T00:34:00.001-07:00

Cu toate că titlul ar putea de voie să fie cel al unei poveşti, dată fiind înclinaţia mea către sci fi / fantasy, nu e, e o postare medicalo - culinară.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/22/Portulaca_oleracea_stems.jpg - cu mulţumiri pentru poză

Toată copilăria mea primăvara şi vara erau dedicate lungilor bătălii cu această buruiană nemernică. O singură frunză dacă scăpa şi planta se regenera cu viteză fantastică. Ce mai încolo şi încoace, Hidra din Larnaca, cea cu 7 capete trebuia să treacă pe la noi prin curte pentru un curs rapid de formare profesională!

De când părinţii mei au preluat curtea de la ţară, războiul surd din copilărie a ajuns la faze acute. Graşiţa e unul dintre principalii dăunători, graşiţa trebuie eliminată, aşa că în fiecare zi mama stă în genunchi şi jumoale această plantă care e trecută oficial pe lista duşmanilor de familie care trebuie eliminaţi.

Pe vremea când astă primăvară căutam nişte plante pentru viitoarea mea grădină minunată, dau peste portulaca oleracea. AKA vechiul nostru inamic declarat, graşiţa.
Numai faptul că era ora 3 am m-a împiedicat să o sun pe mama să îi citesc din wikipedia. Momentul în care am citit, era ceva de genul ”citesc şi râd. Citesc”.

Duşmanul nostru declarat, buruiana rea care ne mănâncă la propriu zilele e de fapt zâna zânelor. Cu adevărat se împlineşte proverbul din bătrâni că dacă Dumnezeu dă o boală, atunci Dumnezeu va da şi buruiana de leac pentru a uşura suferinţa. Sau ca să o citez pe o prietenă foarte dragă, e bună pentru trigliceridele lui tata, pentru colesterolul mamei ş-al lui bărbată-meu, pentru osteoporoza ambilor, pentru pentru mine e în zona profilactică cu suferinţele de mai sus, pentru ochii tuturor, iar cu ce rămâne, acum trebuie să cumpărăm argintărie ca să avem ce freca.

http://en.wikipedia.org/wiki/Portulaca_oleracea

Iar la toate cele de mai sus, se adaugă GUSTUL.
Cei ce mă cunosc, ştiu că îmi plac cu precădere legumele, fără a refuza totuşi câte o bucată de carne în mod ocazional. Şi că în bucătărie sunt teribil de curioasă şi mă dedau experimentelor.

Aşa că ieri am gătit prima serie de graşiţă a vieţii mele. Atât ciorbă cât şi tocăniţă.
Dacă ciorba nu e o minune, mai ales din cauză că am schimbat de 3 ori reţeta în timp ce pâlpâia pe foc, în schimb tocăniţa a fost descoperirea culinară a vieţii mele. Iluminarea mea gastronomică.

Pentru curioşi, dau mai jos reţeta:
- opţional o caserolă de pulpe de pui / coaste de porc
- opţional 2-3 linguri de ulei

- 1 kg ceapă tocată bob de orez
- 2-3 morcovi raşi pe răzătoarea fină
- o jumătate de legătură de pătrunjel
- 1 kg de graşiţă bine spălată şi cu tulpiniţele porţionate în segmente de cca 5 cm
- o ceşcuţă de vin roşu
- apă pentru umplere
- bulion

Dacă faceţi varianta carnivoră:
Puneţi carnea într-o tigaie de teflon, fără ulei şi prăjiţi-o până e aproape făcută. Scoateţi carnea. Puneţi ceapa, morcovul, pătrunjelul şi o linguriţă de sare la călit.

Dacă optaţi pentru varianta vegetariană:
Încingeţi în aceeaşi tigaie de teflon 2-3 linguri de ulei, adăugaţi morcovul, pătrunjelul şi o linguriţă de sare la călit, fără apă. În cazul în care seacă prea mult, adăugaţi câte o ceşcuţă de apă.

Când e aproape gata, puneţi iar carnea, adăugaţi apă, mai lăsaţi cca 15 minute la fiert, cât să se îmbine gusturile de carne şi legume.

Dacă mergeţi pe varianta vegetală lăsaţi încă 15 min, puneţi o ceşcuţă de vin, bulionul şi graşiţa. Cam în 5 minute e gata.

Când se răcoreşte, puneţi pătrunjel sau mărar.

Bon apetit!

PS: se poate consuma de voie şi crudă, seamănă la gust cu salata verde.